La aterizare, iau trenul din marginea aeroportului, coborând scări rulante.

În vagon, liniște și curățenie. Pe geam, zăresc peisajele pe care, odinioară, le contempla și van Gogh sau Rembrandt. Dâra de la pânzele cărate de acești pictori în spate a marcat orizontul (orizont în care, acum, disting o poartă înspre vremurile lor).

De câte ori se va fi suit van Gogh în trenul cu destinația aceasta? Ce avea în inimă? Ce fior îl va fi mișcat, de a ajuns la colorituri inconfundabile? Cu siguranță, se gândea la viitorul proprie-i arte, însă viza și eternitatea acesteia, când încă nu vânduse niciun tablou? Greutatea inimii permitea soarelui să-i însenineze firea? Ce fel de călători va fi întrezărit de sub borurile pălăriei? Sau ce femei?

Cum era el însuși văzut de călători, de aceia care au nimerit în vagon cu el? Să fi avut la dispoziție un simplu telefon, cum dețin eu acum, ar fi filmat și ne-ar fi lămurit! Ce aparat simplu îi lipsea! Ce artă ne-a dăruit!

A vedea o țară la pas înseamnă a dobândi un Dumnezeu.

Aeroportul conține o lume în sine, ale cărei aspirații asigură un flux de energie pozitivă, reală ca o taxă la stat.

La Otopeni, ai de ales între două tipuri de parcări, pe termen lung sau scurt. Sub lupa unui ochi mare, fictiv, care a acumulat abilitatea vizuală a tuturor acelor oameni care tranzitează aeroportul, te ferești să încalci vreo regulă, precum aceea de a trage mașina la intrare, dar eu o fac, fiindcă nu am încotro și mă și interesez cu privire la modalitatea de plată: apăs pe un buton, din aparat se rostogolește o fisă albastră, pe care, dacă o pierd, trebuie să plătesc fix 500 de lei.

Mișună lumea… Astă-iarnă, pe când am zburat, era o pace de început de cosmos, astăzi, atomii își caută loc.

Identific spațiul de așteptare, care este gol: linia cealaltă de case. Cred că nu m-am instalat în locul adecvat, mai verific o dată. Este bine. Când, pe tablou, se afișează destinația mea, apar pasagerii, de peste tot, ca la o revoluție, al cărei val te ia.

(Va urma)

Astăzi, aceiași copii (falși), pe care-i podidea plânsul când erau cadorisiți, îi transmit lui Titi mesaje, dintre acelea cărora nimeni nu ar vrea să le fie destinatar, însă tot din cauza binefăcătorului lor suprem, care le-a trecut totul pe numele lor, inclusiv pentru pensie le-a făcut procură; de curând, Titi nădăjduia că, blocând cardul (de pensie), mai stopează din „livrare”, însă, venit acasă din Germania, descoperă zero lei pe card. Cu procura în mână, copiii îi ridicau pensia de la poștă, pe care o și cheltuiau.

„În casă, mărturisește Titi, nu era nimic schimbat. În living, observ o hârtie imensă, pe care mi-au justificat banii din pensie, până la unul: 1. reparație la calorifer – o țeavă înlocuită. M-am uitat, nu era nimic umblat la calorifer. 2. factură curent electric – achitată. În cutia poștală, zăceau restanțele la curent, în valoare de aproape o mie de lei”.

(Va urma)

Revenit din Germania, acolo unde a lucrat decenii, Titi relatează un fapt de film. Cu ani în urmă, s-a dus în vizită la „copii”. Marin, soțul Atenei, era supărat – avea un meci de arbitrat, meci de handbal, și nu avea mașină, pentru că Atena refuza să i-o împrumute pe a ei. Titi (către Marin): Hai, prin târg!

Între atâtea mașini, au zărit una de teren, pe care Marin a probat-o. „Cum merge?”. „Merge bine, dar ce folos, dacă nu o pot cumpăra!”. „Scoate buletinul și hai să facem actele. Îți aparține!” – îl asigură Titi.

Acasă, Atena se uită pe geam, la mașină. Aflând că este a lui Marin, achiziționată pe banii lui Titi (a dat 3500 de euro), o podidește plânsul: „Nu pot să cred că, tati, ai făcut un asemenea gest pentru noi!”, însă, după un timp, îi reproșează: „De ce i-ai luat-o? Ar fi trebuit să-i cumpere ai lui!” (părinții lui Marin, n.n.).

(Va urma)

Când mama le punea masa, mă așezam deoparte și-i priveam. Acțiunea mandibulei, în timpul mestecatului, îi dădea jos de pe schele, nu mai erau zei iscusiți, străini de zarva telurică, niște oaspeți din stele, ci pământenii aceia din Odiseea (pe care încă nu o citisem, fiindcă nici nu eram de vârsta de a fi dat la școală, la șase ani); mă cuprindea o milă inexplicabilă, venită din fire, pe care o trăiesc și astăzi, dacă mi se întâmplă să asist la o masă generală.

Pentru prima dată, aici, pe pagina aceasta, mă dau de gol. Cu siguranță, e mila lui Adam însuși față de fiii lui, când îi vedea la masă, fiindcă își dădea seama că foamea a fost prima urmare a gestului de a nu-I fi dat ascultare lui Dumnezeu, Cel Care stă cu tălpile-I albe pe univers; înghițind bucătura de măr, Adam nu a mai fost o creație perfectă, un Dumnezeu minor, ci un gogoloi plin de cusururi, un sclav al aparatului digestiv (sistem digestiv instaurat în corp instantaneu cu bucata de măr, care, în rai, unde totul este armonios, trebuia preluată și transformată în gust și enzime).

Afară, Bucureștiul este o gură care nu tace. Închid geamul (îi dau peste gură). Adineauri, am citit un articol despre Câțu, în ziarul „Libertatea”, care-l prezintă ca pe un Nastratin Hogea al politicii etc. Mă indignez, ca orice posibil cititor. Mă ridic de pe canapea și merg să-mi fac un ness cu apă minerală, de la frigider: în pahar, pun o linguriță de zahăr, două de instant și torn apă; sprijin sticla de buza paharului, apăs destul de tare. Spuma scoate la suprafață fel și fel de idei, precum aceea că, dacă insist, risc să vărs paharul. Paralel cu prudența, de a duce procedeul în mod corect până la capăt, apare posibilitatea de a fi fost în stare, prin insistență, să vărs cafeaua pe fața de masă. Sunt foarte aproape de a disloca faptul real cu altul fictiv și mă tem de imanența propriei imaginații. E o presiune interioară, de ale mele, pe care o evit, depărtând sticla Dorna de pahar, de a permite și altei realități, în afara celei curente, de a se configura.

Urcați pe schele ori pe acoperiș, meșterii pe care tata îi tocmea la diverse reparații la casă, pătul și pivniță, îmi păreau zei, datorită facilității și priceperii în lucru. Mă uitam la Mamut: deși în vârstă, pe acoperișul pe care-l rânduia, era mai ușor decât un porumbel.

Săltat în schelă, cu părul alb, lung (păr mișcat de vânt), se depărta de vârsta înaintată pe care o avea. Ajutoarele pe care și le aducea mărșăluiau pe lângă el, la comenzile-i scurte și ferme. La piramide, s-ar mai fi întrezărit o astfel de animație… În timp ce întreținea munca în ansamblu, Mamut nu mai era vecinul sărac, uitat de lume, ci însuși meșterul Manole. În cămașă albă, deschisă în dreptul gâtului, vorbea despre atâtea lucruri din trecut, însă, cu predilecție, despre străbunicul meu, care-l impresionase prin spiritul just și curaj față de boierul Bumbaru. Fiind copil, Mamut a primit o biciușcă pe spate la porunca boierului, fiindcă nu s-a dat la o parte, atât de repede precum vizitiul dorea, din calea trăsurii. Cel care a intervenit și l-a apărat a fost Tițu, străbunicul meu: a observat scena, de pe o colină, pe unde călărea să ia seama la decursul treburilor, și a ieșit în calea trăsurii, apostrofând pe boier.

Mamut nara epopeic și punea accent pe amănunte ieșite din comun.

(Va urma)

Pe fosta stradă a Cosmonauților, blocurile din perioada monarhică (învecinate cu fosta vilă a lui Nicu Ceaușescu) au fost consolidate. Cu niveluri de patru etaje, acestea dispun de lift. Curtea interioară e delimitată prin poartă de fier.

Un apartament cu patru camere are următoarea configurație:

(Va urma)

În studiul Literatura universală și literatura
națională (1956), Tudor Vianu sublinia
factorii care dau posibilitatea unei opere
literare să capete prestigiu universal: însemnătatea operei în dezvoltarea social-culturală a
omenirii, perfecțiunea ei artistică, larga ei difuzare spațială, lunga durată în timp și ecoul în
conștiința tuturor popoarelor. Toți acești factori, care sunt determinați de mediul geografi c,
creația orală, tradiția culturală și de sensibilitatea specifică a poporului respectiv, contribuie
la ceea ce Lucian Blaga numea „matricea stilistică” în primul volum din Trilogia culturii.
În Literatura comparată, Paul van Tieghem
considera că „dintre toate activitățile artei umane,
literatura este cea care exprimă cel mai complet și
mai clar caracteristicile unui popor. Desigur că
nu orice operă literară din literatura națională
intră în patrimoniul literaturii universale”.
Între literatura națională și literatura universală există o condiționare reciprocă. Încă
din 1900, în studiul Literatura română și străinătatea, Titu Maiorescu arăta că „valoarea
universală a operei de artă sporește pe măsura
afirmării elementului particular etnic”. Pe de
altă parte, G. Călinescu în Studii și comunicări.
Eminescu, poet național, aprecia că „orice poet
universal este și un poet național. Universalitatea este o inimă individuală, puternică, sonoră,
ale cărei bătăi se aud în orice punct de pe glob, precum și în viitor. Dacă operele literare naționale de o înaltă ținută artistică pot deveni
valori universale, la rândul ei, și literatura universală poate exercita o influență remarcabilă
asupra literaturilor naționale”.
Într-un moment în care limba națională se
afla în plin proces de formare, folclorul literar
a fost acela care a ilustrat capacitatea creatoare
artistică a poporului român. Scriitorul Ion Pillat
și criticul Vladimir Streinu apreciau că folclorul
reprezintă pentru noi ceea ce a reprezentat clasicismul pentru alte popoare. Doinele, baladele,
basmele, proverbele și zicătorile sunt adevărate
comori artistice. Sentimentul dorului din doine
nu are echivalență pe plan universal și în acest
sens, Tudor Vianu scria: „sentimentul dorului e
aproape intraductibil în alte limbi, pentru că el
exprimă întreaga gamă de sentimente ale poporului nostru și acest sentiment al dorului cu
rezonanțe sufletești neîntâlnite în lirica universală a pătruns și în capodoperele eminesciene
Luceafărul, Mai am un singur dor” (Originalitatea contribuției culturale a românilor).
Este meritul lui Vasile Alecsandri de a fi
publicat în 1852 culegerea intitulată Poezii
poporale. Balade (Cântice bătrânești) adunate
și îndreptate de Vasile Alecsandri, culegere care
se deschide cu Miorița. Această culegere a fost
tradusă în limbile franceză, germană și engleză,
în 1857. Istoricul francez Jules Michelet, primul traducător în limba franceză al Mioriței, considera această baladă ca „un lucru sfânt
și emoționant”.
În timpul vieții, Vasile Alecsandri a îndeplinit
funcții diplomatice în Occident și a avut legături
strânse cu marii scriitori ai vremii precum Alphonse de Lamartine, Prosper Mérimée, istoricul
Jules Michelet, cu Henrik Ibsen și a obținut un
premiu important pentru poezia Ginta latină.
Autor de pasteluri, creator al dramei istorice, al
prozei de călătorie, Vasile Alecsandri a cunoscut o mare popularitate în străinătate. I-au fost
traduse în limba germană piesele de teatru Fântâna Blandusiei și Ovidiu. Despre locul lui Vasile
Alecsandri în contextul literaturii europene s-a
ocupat Charles Drouhet în lucrarea Vasile Alecsandri și literatura franceză.
În secolul al XIX-lea, se dezvoltă romantismul românesc, alături de unele elemente ale
clasicismului, literatura română sincronizându-se în special cu literatura franceză, de care
s-a detașat, prin originalitatea operelor semnate de Vasile Alecsandri. Pastelurile și teatrul
istoric de inspirație autohtonă rămân operele
sale ce-i asigură perenitate și azi.