Opresc apă în găleata calului. Nu mai e curent electric. Pompa de la fântână, evident, stă. Tata: „Vreau să dau apă calului și nu mai merge pompa”. -I-am oprit eu în găleata roșie. Tata: „Am vărsat-o. Voiam să-i dau apă proaspătă”. -Și i-ai dat!
*Fragment din lucrarea Absurdul în opera lui I. L. Caragiale (Editura Junimea, Iași, 2018)
Didascaliile sunt o sursă de absurd. Luând ca atare precizarea: „Jupân Dumitrache (urmând o vorbă începută)”, un regizor, înclinat spre lucru, montează o scenă cu un început înaintea celui preconizat de autor. Astfel, se proiectează pe o pânză, în fundal, un cuvânt, iar personajul, jucat de un actor cu alură de stăpân, se îndreaptă, cu pas rar, înspre fastul proiecției, considerându-se el însuși o continuare propriu-zisă a cuvântului afișat; se diminuează în joc personajul, din condiția de ființă, până la nivelul sintactic, gramatical, de complement direct, de obiect asupra căruia se răsfrânge acțiunea, fără intermediar deviant al ei, dacă vorba începută este un verb. Consecința acțiunii, pretinsă de verbul de pe ecran, va fi gestul actorului care suportă, cu docilitate, ca un obiect, acțiunea fără zăbava de a o mai prelucra. Este nevoie, prin urmare, de un actor de travaliu, și nu caracterizat de ideea că este un geniu.
Continuă lectura O noapte furtunoasă: „Iaca, niște papugii…”
Cei care pretind moderație în preocupări, în speranța platitudinii în restrângeri suave, nu au voință de atitudine contrară, pe scena discuției. Într-un simpozion, din impresia propriei confruntări cu vii dedublări, ne vom relaxa abil în spațiul condiției de spectator. Înțelepciunea survine în substratul chemării de sine. Cei care trag de mine să afle adevărul vor rupe un pic din mască.
Avem pe umeri coșuri de nuiele. Ca să ne fie mai ușor până la căruță, ne mințim că purtăm mireasmă de struguri copți. În marginea viei, cucii sar, din cântec în cântec, pe ton de mirare.
Nu-mi pasă de vremea căzând în cascadă, cât timp lângă mine te afli. Ultimul plânset al meu va fi fost înainte de întâlnirea cu tine, de acum, zilele-mi le socotesc altfel, în răzbitul prin viață. În pom, agățată de o creangă în apus, pasărea cântă, în inimă atinsă de Venus. Am făcut focul, sub stâncă, în gura peșterii, de astăzi, ne vom odihni, cât pentru patru veacuri, în care ne vom fi căutat și ne vom fi salvat de la rătăcirea absurdă, prin omenire. Caiacul ne așteaptă, străin de opreliști, să ne ducă, în zori, pe mine, la pescuit de somoni, pe tine, mai departe, la cules de soc.
Pe stâncă, în așteptarea amiezii, îți aud glasul depărtat, înălțat ca un zmeu, în mersul voios, prin adâncul pădurii. Te văd și-mi spun, în gând, despre tine tot ceea ce, în față, nu o pot face, de parcă limba mi-e smulsă de imboldul supărării, atât de puternic stăruind în inimă, ca spin în calea bucuriei ființei mele.
În bătaia soarelui, părul tău galben mișcă astrele. Îngerii se aud în urma ta, la fiecare vorbă, pe care o rostești, ei te vor purta pe umeri, deasupra lucrurilor, prinse în gravitație, precum minutul de care ne temem toți. Mâna-ți viguroasă, care mi-a prins brațul, în capul scărilor, mi s-a părut rece și am sperat ca, în suflet, să ai căldură pentru mine și, cândva, surâsul tău, de Gioconda vie, să fie resursa mea de renaștere în viață, precum, la izvor, sălbăticiunile își înviorează alcătuirea, din apa cea înaltă.
Ce ne dezvălui, când răsari? Numai tristețe și necaz! Am luat totul de la capăt, am inventat fereastra cu pervaz, pe unde ni se uită odraslele, când plouă. Pământul este legat de tine, soare, curenții îl străbat, când îl învârte Atlas și pe sub nas caii lui Ahile îi scapă; șaua doborâtă lucește pe un deal.
Chirăindu-i copiii de foame, s-a dus Adam la vânătoare... Din ramul care l-a împiedicat să alerge, pe cărare, a făcut un arc, luând drept coardă limba unui șarpe, din obida aceluia înșelat în paradis, de către această viețuitoare. Când a țintit, întâi, a ezitat, arma părea a sâsâi dramatic, apoi, s-a lăsat în genunchi și nu a mai tremurat, slobozind săgeata în pieptul unui taur. -Avem carne! Eva a strigat, trăgând de-un corn, să care prada în gura peșterii, pe înserate. Pe râu, soarele se lungea, de lene. Și Eva și Adam l-au apostrofat: în paradis, abia lăcrimai în preajma noastră, ca medalie în buzunar, cuminte tu stăteai. Astăzi, ne arzi recolta și pielea, câteodată, încât despre tine, nu am mai vorbi deloc, la apus, te cufunzi în ape - de nu ai mai scoate capul, de acolo, niciodată!