„Anca!“ a strigat din uşă un tânăr brunet, cu păr vâlvoi. „Anca! Am ştiut că eşti aici după urma de pe zăpadă a schiurilor. Am putut măsura urma care în zăpadă reprezenta fix cele 40 de kilograme ale tale“.
Sub avalanşa aceasta posesivă de vorbe, Anca s-a închis mai mult în sine, plecându-şi capul, ruşinată. N-am avut puterea să întreb: „S-a întâmplat ceva odată în viaţa ta?“. „Noi tocmai ne pregăteam să plecăm“ am spus. Tânărul a rămas perplex. Am dat cu uşa suficient de tare, astfel încât să cadă peste această scenă, cu zgomot.
Afară, am sărutat-o pe Anca, dar n-am mai avut forţă interioară s-o îmbrăţişez cald.
Dacă aş fi piesă într-un joc de şah, aş consimţi la o rocadă: nu m-aş ruga decât să am impulsul potrivit de a sări de pe tablă în mâna jucătorului, în cazul în care n-ar avea inspiraţia apărării, pentru a face schimb de identitate. M-am apucat de scris. Doream să reţin mai multe din meditaţia vârstei.
În cea mai recentă lucrare, intitulată Eugen Ionescu în luminile avanscenei (Ed. Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2021), Constantin Cubleșan vizează mai multe laturi ale personalității marelui dramaturg, precum vocația prieteniei – în capitolul Prietenia cu Octav Șuluțiu – sau aceea de prozator și de „critic literar nonconformist”. Contextul cultural al afirmării lui Eugen Ionescu a fost propice, context pe care Constantin Cubleșan îl compară cu acela al „anilor 40 ai secolului al XIX-lea, în care s-au afirmat o mulțime de tineri, în toate domeniile de activitate, cu un potențial de integrare în universalitate cu totul neobișnuit la noi până atunci”. Octav Șuluțiu îl întâlnește pe Eugen Ionescu în capitală în anul 1927 și unghiul de vedere în care-l descrie este bine surprins, în cele aproximativ cincisprezece pagini, de către Constantin Cubleșan, care, apelând la Jurnalul lui Octav Șuluțiu, precum și la Cuvânt introductiv la Elegii pentru ființe mici, reține pasajele referitoare la starea materială și la modalitățile de a scrie și de a studia (ale tânărului Ionescu). Astfel, aflăm că „tatăl (lui Eugen Ionescu, n.n.) e multimilionar și cu mai multe rânduri de case, dar, despărțindu-se de prima soție și recăsătorindu-se, își lasă copilul să moară de foame” – scrie Octav Șuluțiu, tânăr care, la rândul lui, spera despre sine să avanseze: „Simt în mine vocația pentru critică și pentru literatură. Voi deveni ceva. Trebuie!”. Prietenia celor doi a durat „cât era necesar pentru demararea destinului lor literar”. Deși amiciția aceasta s-a erodat pe parcurs, totuși „despărțirea lor nu este brutală”.
Activitatea „tânărului prozator” este urmărită încă din perioada liceului, când Eugen Ionescu publică, în „Revista literară” a Liceului „Sf. Sava”, Legenda romanițelor, socotită o fabulă parabolică „de tip Oscar Wilde, vorbind cu nostalgie despre ratarea finalității mesajului umanist într-o lume impasibilă, blazată și amorfă”. Considerând abandonarea literaturii parabolice drept un minus, Constantin Cubleșan comentează fragmentele de roman pe care viitorul dramaturg le-a publicat în revistele „Facla” și „Familia”. Se are în vedere romanul intitulat Fantomele, al cărui protagonist, Ștefan Popescu, are un discurs „confesiv, autoreflexiv”, pentru că se încearcă „o psihanaliză a eului aflat în suferință. (…) Decizia lui Eugen Ionescu de a nu-l finaliza este cât se poate de binevenită”, întrucât „este un roman ratat, care nu-l reprezintă”. Alte pagini de proză din tinerețe, apărute în revista „Linie dreaptă”, sunt „cele ale unui Jurnal la șaisprezece ani”.
Însușirea nonconformistă a caracterului lui Eugen Ionescu este evidentă și în paginile de critică literară, consacrate lui Titu Maiorescu, mentorul Junimii, romanului Contrapunct de Huxley, roman aflat în vogă la ora aceea, sau integrării lui Marcel Proust în tradiția franceză, articol apărut în revista „România literară” (1934). Despre aceste întreprinderi în domeniul criticii literare, Constantin Cubleșan conchide: „Privirile de ansamblu asupra momentului literar sunt pe cât de tranșante, pe atât de acide”.
Extrem de bine pusă la punct, datorită și altor subiecte propuse, precum Pamfletarul, Ale filei două fețe, O conștiință a epocii etc., lucrarea Eugen Ionescu în luminile avanscenei readuce în actualitate efigia unuia dintre marii promotori ai absurdului în teatru.
În volumul de lirică, intitulat Piele pe piele (Ed. Casa de pariuri literare, București, 2021), Lia Faur își propune o cunoaștere (de tip socratic) a lumii, pornind, astfel, de la cunoașterea de sine. Urma impresiilor pe care i le-a creat realitate este asemănată, ca tip de fragilitate, cu aceea lăsată, pe un perete îngălbenit, de pozele care au fost date jos. În această „hipnoză a propriei obsesii”, surprinde imaginea pământului văzut din spațiu, precum în Epopeea lui Ghilgameș: „se zărește pământul / peste care a curs o băltoacă de sânge / acolo unde de obicei înfloresc merii” (Hipnoza propriei obsesii). Într-o „țară nefericită”, orizontul este compus numai din probleme de o dublă natură, socială și economică: „toți au rate copii pensii cheltuieli la gaz curent servicii mobile / România, Dumnezeu te iubește! (mod implicit). Din iureșul trăit, rămâne șirul de poze, într-un chenar de lemn, pe perete, rutină care a caracterizat, decenii la rând, pe aproape fiecare om de rând – să-și strângă fotografiile: „peretele tău rămâne intact cu amintiri din care poți reconstitui o viață fericită”. Pozele conferă colecționarului posibilitatea de a revedea momentele mai senine din viață și de a vorbi despre acele momente oaspeților mai apropiați. Dragostea de care autoarea se bucură în prezent, din partea unui „tu”, pronume care desemnează, probabil, pe iubitul ei, o estompează pe aceea de care a avut parte în copilărie, din partea părinților, considerându-se „un copil ferit de iubire”, ipostază care, în mod paradoxal, a presupus diverse avantaje, precum acela de a fi iubit „viețuitoarele și firele de iarbă” (pauză 2). Comparația dintre cele două feluri de iubire, erotică și parentală, devine prilej de recuperare, prin introspecție, a unei amintiri legate de „cel mai mare magazin din Arad”: „în ’76 un copil era tras de mână pe scările înalte / o fetiță în pantaloni cadrilați cu păr mult și galben / mergea să-i cumpere tata hăinuțe de Crăciun / vor dormi în compartiment apoi în gară / până se deschid magazinele / e prima oară în tren / va fi mereu zăpadă / chiar dacă băiețelul i-a spus că o va fura pe toată la noapte” (hăinuțe pentru nori. iarna care nu se va sfârși niciodată). Poemele au și un caracter militant, deseori Lia Faur face trimitere la evenimente de importanță istorică. Fiindcă atunci nu a reușit, astăzi, cu ocazia acestui volum, poeta expediază o scrisoare simbolică vărului ei, martir al Revoluției din 1989: „derulez filmul zilei tale din optsprezece / imaginile scurtcircuitând fiecare pas invers proporțional cu viața (…) Scrisoarea Liei către Sorin Leia, vărul ei de 22 de ani, erou martir împușcat în 18 decembrie 1989 / pe treptele Catedralei Mitropolitane din Timișoara” (rămășițele zilei). Omagiul, care atrage atenția asupra sacrificiului atâtor tineri, în numele libertății – așa cum o vedeau ei atunci -, marchează, încă o dată, suferința insurmontabilă a familiilor care, la Revoluție, au pierdut pe cineva drag. Totodată, ca în piesele lui Eugen Ionescu, se pun pe tapet probleme ale oamenilor moderni, probleme care nu par a fi luate în serios de către majoritate, dar care au anvergura lor: „am luat cina și am vorbit despre realizări / ce înseamnă să faci ceva în viață / să-ți atingi potențialul / să le închizi gura părinților blocați pe traseu / poate să scrii o carte bună / să adormi fără somnifere să te surprinzi în oglinzile hotelurilor de provincie / să-ți sugi burta // carnea ta are nevoie să iasă din câmpul gravitației” (cină).
Subscris temelor majore, ca dragostea, natura și istoria, volumul, al cărui titlu subliniază disponibilitatea Liei Faur de a spune totul, verde în față, până la piele, este atractiv și perfect sincronizat ritmului interior al liricii actuale.
Spre dimineață, neavând somn, am dat drumul la televizor (care nu a mers pe stradă, așa, de capul lui, ci a rulat în sine diverse reportaje, precum acela de pe unul dintre posturile History, despre istoria săpunului, reportaj la care m-am și oprit). Imaginile mi-au creat o asemenea nerăbdare de a mă săpuni, încât am mers la duș, la o oră, patru dimineața, când cei mai mulți dintre noi dorm; apa caldă m-a deconectat de la impresia frigului, pe care mi-o dă numai cunoștința datei, trei decembrie, nu neapărat temperatura din cameră, pe care o reglez frecvent. În minte, mi-au răsărit focurile din baia imperială a Ecaterinei cea Mare (a Rusiei), a căror vâlvătaie, de asemenea, când vizionam filmul, mă îmbia să-mi imaginez cum eu însumi voi construi o casă cu băi imense – uneori, chiar visez (vis nocturn, pe lângă scop) că mă mut la țară, într-o casă destul de solidă, stil brâncovenesc, a cărei baie are fereastra înspre grădina plină de flori înfoiate, exotice…
La 8,30, eram la instituția unde lucrez, având, astăzi, un program redus. La 10,30, am jucat volei, iar la ora douăsprezece, eram, din nou, la duș. Puținul soare m-a chemat afară, pe un glas de raze călduțe. Înfofolit în haină, simțeam aburii cum încă ies de sub pulover, păream, în curte, o pâine caldă, scoasă din cuptor. Gândul încă îmi era la acea bolboroseală a săpunului, pe care o văzusem, anterior, la televizor.
Germenii cataclismului îi aflam în ideile ei. Ea vorbea liniştit, făcând doi paşi în dreapta. Mă apropiam de ea, dornic de iubire blândă, îi puneam mâna pe umăr, dar ea mai mult îşi frângea afectul în dispoziţii frecvente de a râde.
La fel de înaltă ca mine, îmi era dificil să-i merg alături. Atunci, trotuarele aveau înclinaţia terenului şi de la distanţă părea că ea mă ţine pe mine de mână, să nu scap în stradă. Mă deplasam în unghiul de vedere al celorlalţi trecători asupra mea şi preluam din el impresia că sunt un copil năzdrăvan ţinut de mână de o soră mai înaltă şi din acest motiv pierdeam vorbele ei cele mai bune.
Iarna, în parc, ne băteam cu zăpadă. Bulgării se topeau în apropierea Ancăi. Puteam aprecia intensitatea sentimentelor ei. Când primul bulgăre a atins-o, am întrebat-o: „Nu mai ţii la mine?“. „Am stat prea mult afară, am stat până sentimentele s-au răcit în joacă. Să aşteptăm primăvara! Ne va fi mai bine atunci“. Anca a plecat a doua zi.
Ne rătăcisem odată. Eram pe schiuri. Am alunecat vreo doi kilometri. Zăpada părea o mantie imortală peste care, trasă ca un fermoar, călătoria noastră avea totuşi final. Însă noi deprinsesem forţă din inspiraţia celor care ne-ar fi prevăzut curse în cuplu. Am compus ode pe care le-am închinat libertăţii, descriind cu schiurile cuvinte apăsate.
La orizont, fumega un coş de la cabană. Am avut pretenţia să ne considerăm fraze vii şi am împins în beţe ca să încheiem repede sensul finish-ului, în timp ce iepuri speriaţi îşi lipeau urechile de sunete.
În cabană, am regăsit un prieten vechi. Ne-a întâmpinat cu zâmbete largi, a căror umbră, atât de personală, părea să ne îmbrăţişeze până peste fire. Am stat două ceasuri în cabană. Am băut ceaiuri fierbinţi. După ce ne-am dezgheţat şi am zis „sper să rămână solidă starea dintre mine şi Anca“, am hotărât să plecăm. În uşă, s-au auzit bătăi repezite. Cabanierul, puţin impacientat, a deschis.
Compar planurile posibilităţilor mele de orice natură, cu dimensiunea visului de a mă revanşa faţă de mine ca spirit, într-o în sfârşit convieţuire cum o vreau. În mine, e o lume încă nescrisă pe care aş vrea s-o dăruiesc. Mai sunt momente în viaţă când am impresii de unicitate a contextului sau când comunic fără ca fluxul vorbelor şi al trăirilor să se onduleze de ceva intermediar din spaţiu. „Lume nescrisă“ – prin aceasta înţeleg un fel de a vrea să trăiesc ca niciodată şi în contul persoanei care-mi inspiră lumea, fiindcă o lume nu-ţi inspiră oricine.
Sub alt unghi, cred că aş împlini idealul în iubire, însă dorinţa reuşitei va mări mai mult poate decât ar fi cazul, temerile de a nu mi te înstrăina şi n-aş vrea să obosesc în eforturi de a mi te menţine aproape, în detrimentul a ceea ce aş mai putea scrie, de aceea chemarea către o singură destinaţie, viaţa, trebuie să se susţină puternic de ambele părţi.
Prietene, neprietene, Putem să trecem unul pe lângă altul, avem loc și timp, ca să ne întâlnim, să nu ne întâlnim, orice ni se poate întâmpla, să ne urâm sau să ne iubim, măcar, acolo, câteva clipe, câteva cuante, lumea are atâția aproape, și atâția departe, încât pe cei mai lipsă sufletului tău, să nu uiți niciodată să zbori liber cu aripile tale dobândite, spre a vă bucura și a-i reîntâlni…
Așa o fi, prietene, cum spui tu, însă eu am căutat astfel de companii, acestea ajungându-mi până în gât… Am avut nervii destul de tari să rezist limitelor interlocutorilor mei, însă, într-una dintre zile, m-am hotărât să mă închid în mine, mai abitir decât o cetate, în calea barbarilor. Și îmi este mult mai comod ca eu să rezist mie însumi. Ce una-alta, să fi vorbit cu ei? Despre ce? Unul purta haine bune, crezându-se cine știe ce sol al lui Dumnezeu, dar el era bun prieten cu Bachus și, de la un punct de vedere încolo, nu te mai înțelegeai cu el. Altul se închipuia ghicitor al timpului și preciza despre tehnica viitorului, despre felul în care oamenii vor comunica în direct, peste hotare. Nu-mi trebuie decât singurătate, o mare de pace, în care să-mi aud gândurile. Am dus butoiul la țărmul mării. Inițial, câinii care hălăduiau pe acolo, m-au lătrat. I-am strigat pe nume – fixate instantaneu – și mi-au înțeles intențiile bune. După ce am rostogolit butoiul în buza mării, câinii s-au așezat în cerc și mă păzeau. Liniștea străjii lor mă face să mă simt în siguranță în pielea mea.
Tu ce vrei, Diogene, de fapt?
Să arăt că s-a pierdut simplitatea, care ne-ar fi apropiat mai mult de rai, că orice obiect adus de progresul tehnic devine obstacol în calea fericirii noastre.
Am studiat doctrinele anterioare și-ți spun că mai mare filosof decât omul de rând nu e nimeni, de aceea, eu am venit cu o notă nouă, a cinismului, să-mi fac loc între ei, concitadinii mei, pe care-i detest că nu-mi pricep noima, care este simplă, ceva de felul: Bună ziua! – mă salută – și eu le răspund – O vedeți voi bună?
Ha! Ha! Ha! (râde discipolul, un bărbat oarecum tânăr, cu figura blândă, ai cărui ochi privesc dincolo de zare). Diogene, tu ești individualist, de ce ai nevoie de tovărășia mea?
Numai pentru câteva momente, pentru a avea un martor viu al gândirii mele. Din câte observi, și aceasta este o formă de cinism. Pe urmă, voi aprinde lampa, din nou și voi umbla prin urbe, în căutarea altui om.
Voi merge acasă, între ai mei, și le voi vorbi despre tine.
Nici nu te mai cunosc, ulterior. Dacă ne întâlnim pe stradă, să nu te miri dacă nu-ți voi mai răspunde la salut.
