Înainte de a o fi părăsit, Mona Conrad mi-a expediat o scrisoare electronică:

Dragă Virgil Crânguleanu,

Îmi este din ce în ce mai greu să-ți vorbesc. Despre orice. Dar am s-o fac, pentru că ești vinovat de ceea ce mi se întâmplă mie acum, chiar nu am cui să-i spun cauzele agitației mele.
Am comis o greșeală, aceasta este concluzia la care am ajuns în ultimul timp. Eu singură mi-am creat chinul acesta, având încredere în tine. Nici nu îmi mai amintesc ce m-a făcut să am încredere că vei fi alături de mine și că îmi vei da măcar o mică parte din ceea ce am nevoie… Starea pe care mi-ai creat-o nu mă mai lasă să văd nimic bun în ce trăiesc. Și știi ce simt din partea ta? Mă gândesc că, poate, nici nu iți mai dorești să mă vezi și eu te stresez atât… Am impresia că vorbesc singură, nu îmi dai niciodată vreun răspuns, exact aceasta am simțit săptămâna trecută… Vorbeam singură…
Iar motivația din acea zi… Mi-e greu să cred că are vreo legătură cu un om care iubește… Că faci economie? Mi-ai arătat „foarte frumos” cât de mult îți dorești să fii lângă mine! Exact așa am făcut și eu când am rămas aici pentru tine. Exact așa! Eu nu m-am mai gândit că aveam niște planuri…
Dacă ai cumva vreun răspuns, îl voi aștepta verbal… Măcar atât.

Cu drag,

Mona Conrad

În acea perioadă, raza de soare putea fi Mona Conrad, cu zece ani mai mică. La întâlnirea cu mine, alerga, animată de dragostea pe care mi-o purta, în mod sincer și deschis. Prezența ei îmi inspira perspective astrale; ca micul prinț, jinduiam după un loc propriu, în care, liberi de oricine, să fi zburdat ca iezii prin iarbă, răniți numai de colțurile stelelor din cale, fără vulnerare sufletească. Îmi aducea pâine coaptă în țest, pâine împunsă cu furculița și spoită cu suc de roșii. Preocupată să nu aibă celulită, Mona avea rețetele ei culinare, dar, într-o zi, m-a așteptat cu supă de pui, ca la restaurant. De cele mai multe ori, uitam să mâncăm, îmbrățișați pe canapea. Într-un moment, s-a temut și se verifica pe sine, fiindcă nu o mai sărutasem cu foc. Nu știa să-și explice, în niciun fel, reținerea mea, care, însă, nu era deloc veridică sau venea dintr-un motiv de conjunctură pueril, inextricabil, pe care mi-ar fi dificil să-l ilustrez aici.  

Cu păr lung și moale, brunetă și ghidușă, Mona avea stilul ei, asigurat de interesul pentru mondenități. Îmi interzicea să port telefonul mobil la piept, pentru că mă afectează: „Alergam, îmi exemplifica, prin cartier și-mi plasasem telefonul la șold. După jogging, am descoperit că telefonul deja îmi produsese o rană”. Îmi cerea să o iert că este „mâțâită, dar ador să mă răsfăț cu tine”.

Într-o seară de primăvară, am făcut o plimbare cu mașina, în marginea orașului. În timp ce ploaia izbea în parbriz ca degetele în clape, creând o impresie de liniște și de intimitate, vorbele Monei se auzeau clar: „Când eram mai mică, tata m-a luat pe bicicletă, pe portbagaj. În galopul bicicletei, mi-am prins piciorul drept între spițe și mi-am sucit glezna… Am fost la spital!”.

Ei i-a trecut durerea… La spital, la modul figurat, aveam să ajung eu, nu pentru despărțire în sine, fiindcă decizia mi-a aparținut, ci pentru cele pe care aveam să le suport, încadrându-mă într-o nouă relație, spasmodică din cale afară.     

Când am cunoscut-o pe Ana, i-am prestabilit vârsta, din aparența ei fizică. Pe atunci, avea un serviciu de mai mare mobilitate. Inițial, nu am băgat-o în seamă, dar am insistat s-o plac, în antagonism cu sfaturile poetului latin, Publius Ovidius, din Remedia amoris, anume îi găseam atuuri, acolo unde erau defecte. Am crezut că voi deține controlul și am reușit un timp, până am avut nenorocita idee că, dacă tot are ceva ani în plus față de mine, este adecvat să mă prețuiască în mod unic, dar apucase a-mi povesti despre o aventură de răsunet cu un fost șef al ei, emigrat ulterior, al cărui nume se regăsește în sonoritatea atributului determinând cuvântul „aventură”, și am început să fiu măcinat de escapadele ei amoroase din trecutul de „acum vreo douăzeci de ani” (mi-a precizat Ana Gusti): individul, angajat al unei fabrici, o suna și se întâlneau, pentru amor, în „casa unui verișor” al acestuia.

Dar paharul a continuat să se umple. Într-o zi de primăvară, Ana mi-a spus că „vine după mine un militar” la o unitate, la care se afla detașată. Am aprofundat, fără să vreau, „vestea” și, după o vreme, am realizat că, într-un fel, chiar dacă nedecisiv, ceva legături au stabilit, pe care ea mi le-a confirmat, sub rezerva că „nici nu-i mai știu numele. Venea și mă îndemna să merg la un salon de coafură aparținând soției lui”. Acest ultim detaliu cumva mă liniștea, dar nu-mi ieșeau din cap alte secvențe, relatate tot de ea, anume că a primit avansuri de la alți militari, dintre cei care fumau în proximitatea camerei de gardă. Pentru că se adunaseră ceva tensiuni, Ana, mai târziu, nega existența propunerilor. Atunci, poate chiar de la episodul cu șeful, ar fi trebuit să pun punct relației care se închega, de pe o zi pe alta, în defavoarea mea: „Vine unul după tine? Rămâi cu el!”. Aveam încredere și nu i-am spus astfel de cuvinte, dar, privind retroactiv, ar fi fost necesar, pentru că, altfel, te pierzi ca fire: te duci în față orbește sau cu busola în mână, după un zenit fals.

Am aflat, cu tristețe, despre moartea fulgerătoare, a poetului Emilian Mirea.

L-am cunoscut în anul 1985, pe vremea când era student la Agronomie, iar eu, elev în clasa a IX-a. Venise, însoțit de Ion Buzera, la o ședință a cenaclului „Alexandru Macedonski”.

Cu mustăcioară și ochi blajini, Emilian Mirea era un personaj dickensian, cel puțin așa l-am perceput (atunci, în 1985, la cenaclu). La finalul ședinței, cu vocea lui mediană, a citit câteva poeme, dintre acelea care-i aduseseră un premiu. Din zestrea stihuitoare, un cuvânt părea a fi cheia: „marasm”, cuvânt pe care-l pronunța aparte.

L-am revăzut mult mai târziu, prin 2006 sau mai încoace. Emilian era profund afectat de experiența avută la o asociație: refuzase, susținea cu fervoare, să semneze niște acte ilicite, fapt care l-a pus în conflict cu persoana care direcționa respectiva grupare. Astfel, decât să se supună unor ordine inadecvate naturii lui cinstite, a preferat să părăsească asociația, dar fără a se fi dat bătut, întrucât, ambițios din fire, a intrat într-un circuit îndelungat al proceselor (pe care le-a câștigat, într-un final – așa am înțeles).

În anul 2017, am fost premiați de către Uniunea Scriitorilor, filiala Oltenia, pentru cărțile care ne apăruseră în anul precedent. Emilian chiar a stat lângă mine și-mi relata (ceea ce avea să afirme la microfon, când a intrat, efectiv, în posesia diplomei): „Acum douăzeci și cinci de ani, Marin Sorescu mi-a acordat un premiu. Sper ca, peste alți douăzeci și cinci de ani, să fiu premiat, încă o dată, de către Uniunea Scriitorilor”. Vorbele erau cu dublu sens, dar marcate, în substrat, de același marasm care i-a definit, într-un fel, destinul. Totuși, în acel moment solemn, avea încredere deplină că va apuca să trăiască măcar numărul de ani declarați.

Vita brevis, ars longa!

P.S.

De curând, am scris despre Ioan Anastasia, poet și om deosebit, care a lucrat la Arhivele Naționale. Din curiozitate, am navigat pe Google, să văd cine își mai amintește de Ion. Bineînțeles, singurul care-l evocase era jurnalistul Emilian Mirea (într-un articol recent).

Într-un an…

Mi-am sunat iubita, pe Ana Gusti, dusă cu serviciul (impropriu pregătirii ei), departe. Era ziua ei. La primul apel, mi-a deschis telefonul: „Bună!” a salutat pe cineva de lângă ea, se pare o femeie, și aparatul a rămas deschis, vreme de o oră, un minut și o secundă, coincidență fatală, care a sunat, în lăuntrul meu, ca un sfârșit de lume.

A stat, cu un prim client, mai bine de douăzeci de minute. După discuții convenționale, în final i-a adresat întrebarea: „Aveți post?”.

Deseori, se interesa: „Afară mai plouă?”. „De ce întrebi?”, s-a auzit vocea unei colege, „vrei să-l suni pe Radu?”.

Am rezistat…

Alt client bolborosea de zor, în timp ce ea, iubita mea, chicotea, ca în fața lui Charlie Chaplin: „Hai, că ești culmea!”, a încheiat dialogul spumos, nu înainte de a-l asigura, în același fel persuasiv, „Hai, că vorbim!”.

Am sunat-o, din nou, și mi-a închis în două secunde: „Sunt ocupată!”; în consecință, i-am expediat mesaje (SMS): „La mulți ani! Îți doresc să-ți găsești fericirea lângă acela cu care ai râs și i-ai spus că este culmea. Până și cu acel prim client, pe care nu-l cunoșteai, totuși ai stat în jur de un sfert de oră, iar, la final, ai ajuns să-l întrebi: Aveți post? Ce râset tâmp! Hai, că ești culmea! Ha! Ha! Ha! Hai, că vorbim! Lângă el să-ți petreci anii care ți-au mai rămas de trăit! Mulțumesc pentru respect!”.

Răspunsul perfid al Anei:

„Nu am vorbit așa ceva, nu aveam nici timp, nici cu cine, nici de ce”.

„Pe telefonul de serviciu, apelantul te întreba de Ariana (șefa ei, n.n.) și tu, cu glas mieros: Vă pot ajuta cu ceva? Da, glas mieros cu alții și chicot răsunător, iar cu mine, îți tot ninge și plouă”.

După schimbul acesta de mesaje, m-a trecut pe block list.

Atunci, pentru a evita umilința de a suna în van, am hotărât, imposibil să mai iubesc pe altcineva, să intru în mănăstire, departe de iureșul fățărniciei.   

Nu mai rețin decât două-trei momente, din acea dragoste scurtă și unică, pentru Laura Vameșu, o tânără blândă și atât de mândră de mine; niciodată, nu m-a întrebat de ce am părăsit-o pe neașteptate, fără a-i fi dat o explicație.

Când am realizat că numai duhul necurat m-a abătut de la fericirea în dragoste, m-am hotărât să intru în serviciul monahal, pentru catharsis. Din gâlceava mea cu duhul, am dedus că numai eu am fost de vină și nicidecum destinul.

Este necesar să slujesc în mânăstire, cu mai mult sârg, pentru că a-mi reaminti de Laura Vameșu este altă ispită, pe care trebuie să o înlătur din suflet.

Prin 1992…

Nicu plânge de mama focului. Totuși, se ferește de mine și iese din cameră, ca o zvârlugă. Nu înțeleg atitudinea:

„E supărat”, îmi spune Daniel.

„Ce a pățit?”.

„E supărat! Din aproape toată bursa, a cumpărat o pereche de blugi, pentru Georgeta. A doua zi, ea a venit la facultate cu blugii tăiați, la nivelul genunchilor, și Nicu a interpretat gestul drept argument de indiferență; plânge pe aici, toată ziua, că nu-l iubește”.

În acea vreme, exista moda blugilor cu franjuri.

Cred că era prima dată când îmi vizitam colegii, la cămin și dădeam peste un Nicu prăpăstios, plăpând ca păpădia în suflarea fetelor. Mereu avea nevoie să fie încurajat, că este cel mai grozav, numai pentru a o depăși, în atuuri fizice, configurate în imaginația lui, pe Gigi, iar Daniel îi dădea peste nas, de fiecare dată, în speranța de a-l coborî din balonul iluziilor deșarte.

Nicu, îndrăgostit, peste puteri, îi dăruia flori, în mod frecvent, Georgetei, o colegă, impasibilă, din mai multe motive, la avansurile lui inocente. Trandafirii din rondurile primăriei erau prada lui favorită. Într-o zi, prins când îi rupea, abia a scăpat de amendă.

Pentru „Romeo”, sentimentul de dragoste pe care-l nutrea era imens, îl proiecta în cer, departe de cele pământești, cu atât mai mult cu cât „Julieta” nu deținea un castel, ci un BMW SH (ale cărui frâne erau asigurate, nu de lichidul adecvat, ci de spirt).

Pe cât de mândru era de gesturile sale de curtoazie, pe care le sonoriza în diverse grupuri, pe atât de prudent, cu teamă să nu mai audă despre cele exagerate anterior, devenise, când a întâlnit-o pe Mariana; trecuse în alt rol, al omului sobru, departe de copilării meticuloase. Cam de un metru șaptezeci, cu părul pe spate, brunet și cu țigara mereu între degete, zâmbitor și dornic să fie încurajat că este atrăgător, Nicu se metamorfozase, ca entitățile, din opera lui Ovidiu, în stane de piatră sau ca Ion (din celebrul roman al lui Liviu Rebreanu), care, pentru a-și etala noua poziție socială, deprinsă prin înavuțire, „umbla cu pașii mai rari pe uliță”.

Dacă l-ai fi pus pe Nicu față în față cu sine, pe el, cel din goana după trandafirii din oraș, cu acela „potolit”, în umbra iubitei care-i acorda respect, el însusi, din condiția soțului care va fi devenit, se va fi roșit mai tare decât petalele glăsuind în van despre ceea ce numai lui i se părea fatal, dragostea aiurea pentru Georgeta („Gigi” – cum i se mai spunea).

Cei doi colegi ai mei, Nicu și Daniel, au locuit, o perioadă, la cămin. Într-o zi de vară, au urcat pe acoperișul blocului, acolo unde au regăsit două studente de la Medicină, care făceau plajă. Fiind brunet, Nicu nu era interesat de plajă – el urcase numai din curiozitate. Pus pe ghidușii, la coborâre, a închis capacul și a uitat de bietele fete, rămase în soare, fără nicio apărare.

După ore bune, și-a adus aminte și, cu spaimă în suflet, s-a îndreptat către scara de la acoperiș: vlăguite de efort și arse de soare, fetele l-au privit ca pe un salvator; ele strigaseră, între timp, după ajutor și forțaseră capacul, dar în zadar. Se nimerise și într-un interval în care, din întâmplare, nu vedeai nici țipenie de om, la ultimul etaj. Plecaseră toți, fie în oraș, fie acasă.

Fetele de atunci vor fi având, în prezent, în jur de cincizeci de ani: își vor fi menținut preocuparea de a se fi bronzat, fiindcă așa li se va fi părând lor că arată grozav, sau, pierdute în grijile cotidiene, nu le mai pasă de a ieși în față?

Nicu însuși, retras la sat, probabil va fi crezând că este incredibil ceea ce, odinioară, îi va fi trecut prin cap, mai ales că, de când îl va fi însoțind Mariana, de mina serioasă, pe care și-a luat-o, nu a mai scăpat.

Iarna anului 1992, probabil.

M-am hotărât să traduc, împreună cu Daniel Mocioi și Nicu Munteanu, colegii mei de grupă, din De Bello Gallico de Caius Iulius Caesar. Ei stăteau în gazdă, la etajul al IV-lea, într-un bloc experimental. În parcare, l-am revăzut pe domnul Petcu, fostul meu profesor de engleză din liceu. Scund de statură, cu fața ușor îmbujorată, cu păr alb (încă din tinerețe, din cauza unui necaz – a fost deținut politic), domnul Petcu era vecinul preferat al colegilor mei. Ipostaza de locatar al unui asemenea bloc m-a surprins, fiindcă mă gândeam că dumnealui, conform emfazei, trebuie să fi fost posesorul unei case mai de soi.

Sus, în apartament, ne-am adus, la un loc, dicționarele, textele pentru examen (scoase la xerox) și foi pe care să transcriem variantele.

Nicu trăgea cu ochiul la blocul vecin, în al cărui balcon, tot de la etajul al IV-lea, răsărise o domnișoară. Totuși, Daniel l-a scos din reverie, amintindu-i obiectivul, în cuvinte aspre, anume să profite de prezența mea și să nu piardă vremea gură-cască. Îndrăgostit perpetuu de o colegă de an care nu-i acorda atenție, Nicu mai juca și teatru: avea nevoie să fie zgâlțâit din țâțâni, să revină la realitate, ceea ce, într-un târziu, în decurs de un an – doi, i s-a și întâmplat, dar aceasta ar fi altă poveste.

Am tradus, ore în șir, cu mici pauze de Pepsi. L-am mai extras pe Nicu de pe balcon, acolo unde se retrăsese, pentru a-i face semn fetei din blocul de vizavi; îi mai trecuse prin cap să scoată casetofonul pe fereastră, să se înregistreze cu o poezie de dragoste. Daniel s-a mai răstit la el să se potolească.

Pentru a doua zi, stabilisem o oră de întâlnire, astfel încât să intrăm toți trei în facultate, cu lecțiile pregătite pentru examen etc. Zis și făcut. Însă, la ora fixată, ei nu mai apăreau: dădeau explicații pentru poezia care a răsunat în miez de noapte.

Din păcate, nu am mai tradus niciodată împreună cu ei niciun text, însă orele respective ne-au fost de ajuns: ne completaserăm, în acel exercițiu riguros, manierele de lucru asupra textului latinesc (prin observarea modalității de judecare și de aplicare a noțiunilor, de care dispunea fiecare dintre noi).