Pe ploaie, în mașină, am ascultat o melodie interbelică despre toamnă, melodie cântată de Gion. Momentul m-a întors în timp, în atmosfera Bucureștiului monarhic, asigurată de romanele scrise atunci și de filmulețele care stăruie pe internet – sursele din care mi-am format o imagine asupra acestei bijuterii urbane.

Spre studioul de înregistrare, acolo unde trebuia să intre cu capul în pâlnia aparatului de înregistrat, Gion a călcat în băltoace, s-a ferit de stropii lansați de mașinile ambalate, ce îl bucura din peisajul citadin? Pe ce vitrină își va fi aruncat ochii? Ori stresul presupus de interpretare anihila orice posibilitate de a zări în jur secvențe de viață? Își va fi dat întâlnire, la vreun colț, cu lăutarii care-l acompaniau, ce glume își vor fi spus? Își imaginau că, aproape peste un secol, ce înregistrau ei, pitiți în scaune, vom asculta noi, la aparate performante, care propagă sunet spațial?

După înregistrarea piesei muzicale, vor fi mers la restaurant? Ce vor fi comandat? Ce sentimente de mulțumire trăiau? Uneori, bucuriile estompează depresia prin amploare și intensitate; sufletul le era melancolic sau liniștit?

Încercau, la masă, la un „pahar de vorbă”, să uite de o eventuală boală care-i va fi măcinat pe muțește, în contrast cu produsul muncii și al talentului lor, melodia fredonată de public?

Dar clipele acelea au trecut și ei le-au trăit finalul, aveau să se vadă lipsiți de putere, pradă bătrâneții… Îi mai interesa, în asemenea momente, ale sfârșitului de viață, placa de vinilin (sau din ce material va fi fost placa pentru patefon și gramofon) – că este ascultată de atâta lume, care lume, ea însăși, își petrecea destinul distinct de al său, al marelui artist care era Gion? Sau, cu frica de moarte în sân, pentru că, într-o singură clipă, se putea întâmpla să fie în lumea de apoi, la judecata atâtor eoni sau ce vor fi și pe acolo…

Începeam să mă îndoiesc de tot realul semnificativ. Păşeam prin parc, luaţi de mână. La primul semn de înserare, ca să ne fi convins că plimbarea a existat într-adevăr, că a răsărit din mijlocul soarelui umbra acelui mers în doi, făceam drumul înapoi, interesându-ne: În calea dumneavoastră, n-aţi văzut. La mijlocul întrebării, un bărbat mai în vârstă, dintr-un grup, a reacţionat: Mândru ciobănel, tras printr-un inel?. Aşteptarea unei întrebări, cel puţin legată de o fiinţă, m-a descurajat să-mi susţin interogaţia: Umbre de inimă?.A! peste tot. În locul coroanelor de castani, coborâte împreună cu frunzele, în pământ, ca steaguri în bernă, au urcat, spre amploare, inimi de copii. Pe sub umbrele unor jocuri mergem în viaţă, tinere! mi-a răspuns bătrânul într-un final şi într-un acord cu însoţitorii lui. Urmele păreau mâncate de o potecă, la începutul căreia aştepta un câine. Posibilitatea de a ne mai plimba a fost devorată nu de un bot înfometat, ci de atributul justiţiar pe care prietena mea îl exersa, după ce instaurase în atitudine o clemenţă formală, căreia îi cădeau pradă mulţi, faţă de orice mijloc de a parveni. În dimineţi, la uşă, întâlneam indivizi dornici să vâneze averi. Planul unei doamne, transcris atent în carnet, s-a risipit pe scări. Am fost singurul care am reuşit să-l refac punctual, după foile găsite, dar şi sub impresia pe care doamna o avea în situaţia de expectativă antrenantă. Am ascultat-o. La obiecţiile ei, dacă Anca nu-i răspundea potrivit, îi ofeream eu soluţii, dintr-o compilaţie de planuri machiavelice. Dar nu mă gândeam la ceea ce această damă în etate mi-a sugerat: Aveţi obiect de plan!

Câinele era blând şi m-ar fi lăsat să mă uit în gura lui, dar m-am temut că mă voi întrevedea lunecând pe gât, la scară minoră, de mână cu altă Ancă – minionă, între noi cu un os mai tare ca iubirea, ori major faţă de fosta dimensiune din scara terestră; un croitor în lipsă de material, va fi trebuit să onoreze o comandă urgentă de la adresa noastră şi să arate unui slujbaş pe care i l-am fi trimis în recunoaştere, că va fi gata să ajusteze materialul de catifea al iubirii noastre. Mi-am dat seama că patrupedul mă vede în proporţie minimală, după cum mă lingea lent. Mă reflectam în ochii lui în ipostază antonimică: decăzut dintr-un sine major, îmbrăcat în costum negru, într-un sine minim, ca o esenţă, ca o picătură de esenţă în faţa sticlei din care a sărit. Povara dragostei nu-mi mai aparţinea: se răsfrângea asupra destinaţiei care mă susţinea cu propria-i gravitaţie. Căzusem într-o gravitaţie de împrumut care nu mă apropia de nicio formă de iubire. Am aruncat o piatră în apa lacului şi n-am mai judecat mesajul adâncului după felul cercurilor de a se desface spre mal. Am întâlnit-o pe Anca în momentul în care, aproape de a-şi lua diploma de bacalaureat, a renunţat. Atunci, o pasăre înfometată s-a abătut din zbor şi a răpit dintre cercuri, peştele magic, împlinitor de planuri. Ameţit de iluzia suprafeţei, care-l împinsese, ca într-un tub de nai, spre un tip de înot vertical, sonor, peştele a ajuns la cea a zborului, după cum, o vreme scurtă, a stat în pliscul berzei, şi din plăcerea plutirii forţate, a căzut într-un adânc străin, ostil prin îngustime şi acid gastric. Totul a fost o cădere treptată, deşi iniţial, peştele a fost extras dintr-un mediu mai jos ca trestia. Lacul îşi măsura vârstele în peşti pierduţi, ca zile. Altădată, am apreciat juneţea unui lac după cantitatea de verde oglindită. Dintr-o cupă într-alta, ca nisip în clepsidră, am estimat durata unui triunghi eminamente conjugal. Căzând mai lent dintr-un sine reflexiv într-altul dornic de activitate, am văzut ca în reluare, mingea în aer, aripa împinsă de ritm vizibil într-un lanţ de mişcări, a cărui verigă primă zăcea în mâna lui Dumnezeu. Mersul meu, întins ca o linie de cale ferată, avea capătul în degetul mic al Domnului care, dacă-l mişca, îl ondula şi-l expedia în bilanţuri cu numere care se erodau în toată cantitatea reprezentată. Nu observam diverse evenimente cronometrabile pentru că, într-o condiţie de împrumut, eram impregnat de proprietăţile obiectului pe care-l evaluam. De fapt, am descoperit de ce privim înapoi: avem nostalgia posibilităţii de a fi ales mai bine la o răspântie, cândva.

Am ajuns în târg, după ce am schimbat două microbuze. Paralel cu noi, îmbarcat în sine, trecea mereu timpul. Gesturile noastre se răsfrângeau în fluxul temporal. Coboram de exemplu, din mine însumi în potenţialul răsfrângerii, decodând spre fericirea personală, elanul din această a doua voit experimentată condiţie a mea, în icoană a lentorii, ca poftă a lui Adam de a se fi transferat din exilul terestru în iar începuta carte a istoriei, ca principală creaţie în mâna Domnului, uitând că partea de bine pentru care devenise stăpân în rai, fără un pom în supremaţie, ajunsese prin urmaşi în firea lui Noe care în corabie, în relaţie activ spirituală cu fiii, şlefuia la ea, fără patima perfecţiunii; şi regăsit în oglindirea propriului act de a citi, cu aduceri-aminte a ceea visam să fiu dincolo de prezent, nu mai aveam conectori la planul lingvistic, încât îmi rămâneau incomunicate vederile noi, ale mele însumi deplasat din actul conştiinţei înspre cel al voinţei de a sta spre meditaţie în răsfrângere, ca în umbră. La asemenea confluenţă dintre voinţă şi conştiinţă, predomina, până la inhibarea vocabularului dobândit, aspectul vizual, acea latură de meditaţii, regăsită zilnic în noi, când preferăm cărţii un film. Ne va fi influenţat figura tronantă în simţul olfactiv, deci tot contemporaneităţii ne supunem, afectându-ne mai târziu uitarea destinaţiilor, care va fi echivalat unui repaus neprogramat în pregătire şi unei depărtări ambigui de tensiunea constanţei în scop, cu o ambiţie de formă, fără densitatea unui curs neîntrerupt. Prin descendeţi, partea de bine pentru care Adam devenise stăpân în Eden, parvenise în firea lui Noe. M-am prezentat simplu, gândind la artă, în faţa unei tejghele, de pe care am ales, în uimirea târgoveţilor, o raţă de sticlă şi metal, mama Elada. Ca să fug de propria solitudine, m-am deghizat într-un tânăr grec la modă: am intrat într-o prăvălie, de unde am cumpărat o sacoşă de plastic şi nişte cămăşi albe de bumbac, mi-am pus ochelari de soare şi am pornit în căutarea unei biciclete de închiriat. Stăpâne, am auzit de undeva un glas către mine, lasă aripile în jos!. Atât de mare să-mi fie elanul spre o viaţă nouă, încât să fie vizibil din stratul acela social de jos, în care se află, bând cafea proastă, cerşetorul care m-a strigat? Consideră-mă dedublarea felului tău de a cere destinului iubire, pentru a cărei trăire, văd, n-ai vânt de fond, sau ipostaza străină a intenţiei de a părea altfel decât eşti. Vezi copilul care se învârte pe lângă tine? Se crede Ulise: în clădirea Primăriei vede o cetate şi mereu imaginează un cal troian. Funcţionarii din Primărei nu slăbesc ritmul: ei ştiu despre copil şi din truda lor, aparenţa dinamică a oraşului. Intenţia mea de subterfugiu impresionase mediul. Panorama părea consecinţa firească a unor idei despre călătorie.

Băiete, am strigat la puşti: Ulise a fost matur. Însă ca sabia din teacă, s-a tras dintr-un tânăr fervent ca mine. Înţelepciunea acestui copil mi-a amintit de o întâmplare cu Diogene, când, în căutare de-un om, cu lampa aprinsă prin agora, şi de simplitate, împovărat superfluu cu un pocal de lemn, l-a aruncat văzând un copil bând apă din pumni. Pe bicicletă, îmi păstram echilibrul între o perspectivă statică şi alta mobilă, fără să mă las pradă mirajului unui context – deprins instantaneu din mersul bicicletei, ori altuia – înrădăcinat în propriile-i cupe vegetale, ca o pastă. Cu ochii la Anca, n-am mai pedalat, dar perspectiva preluase vechiul meu elan şi împingea pedalele spre nemărginire. A clipei? De unde! Momentul are margini, pe care, la dispariţie, le proiectează în fiinţe, ca pentru el să nu mai rămână aproape nimic din supliciul finitului. Împrumutată altora, durerea nu impresionează timpul cel mare. Anca nu se încărcase de etapele cursei eventuale. Cu teamă de a nu se fi deranjat în starea în care-şi instalase actualitatea simţirii, mi-a spus: Te-am urmărit continuu. Am dezavuat încercarea ta de a deveni altul. Până să ajungi la mine, m-au chinuit întrebări diverse: Nu cumva puţinele noastre certuri au avut cauză în caracterul tău dedublabil? Şi de ce să te schimbi, faţă de cine? Ai un ceva pe care-l fereşti de mine şi-l muţi dintr-un fel de-a fi într-altul. Iar eu trebuie să rezist, fără să combat nimic din aceste capricii. Sub impresia reproşurilor Ancăi, am predat bicicleta. Domnule, mi s-a adresat recepţionerul (avea o mustaţă grea, de corb zburlit), domnule, aţi plecat unul şi aţi revenit altul. Dedublarea să aibă efect la scară planetară? Să trăiesc într-o lume de un instantaneu etern al aparenţei? În fiecare zi, ne-am regăsi în căutarea esenţei fiinţei. Ce obositor ar fi să începi ziua de la anularea dezorientării! Tendinţa de camuflaj sau de simplă deghizare se încadra comensurabil în proporţia ochelarilor de soare de a colora lumea. Cu Anca de mână, aşa am sperat. Altfel, într-un iureş bolnav, toate şi-ar menţine conturul vechi, populând spaţiul cu aparenţa aceleiaşi vârste, până la mărginirea naşterii ca fenomen în posibilitatea spaţiului de a mai susţine cel puţin un bec, de pe a cărui lumină să recadă în extaz umbra trecutului. Ca să rămân eu însumi în pasiune şi să pot zăvorî timpul, am cumpărat de la colţ un orologiu. Cu puţin timp de a mai reglementa ceva în relaţie, speram la un răgaz: voi desface piesa, care de atâtea ori a sunat din turnuri, şi dintre zecile-i de rotiţe, voi încerca să trag afară, ca pe un şarpe viu, capabil să muşte din moartea unor întâmplări, inervându-le faptul, un timp suplimentar, captiv mecanicii. În excedenţa vremii, voi fi murmurat: Anca, mai stai! Te vei depărta mult de mine? Ideea fixă de a corija lumea, lovindu-mi gazda, cu atât mai mult va prinde contur. Anca nu m-a auzit De fapt, oricât de multe orologii aş fi achiziţionat şi dezasamblat, n-aş fi găsit în mecanisme acel timp de rezervă al relaţiilor şi motivul discreţiei.

Trecusem de calea ferată. Prin plecarea lui, semnalată prin ţignale, trenul ştergea impresia unei staţionări anoste, ca la teatru, când, după cortină, spectacolul are porţiuni care înlocuiesc prin jocul de lumini şi al actorilor, neliniştea întreţinută de cortina fixată în scândura scenei. Am rătăcit prin oraş. Când eram copil, am avut un accident. Am căzut de la etajul al doilea, de pe balcon. Până jos, reflectam că timpul s-a dilatat. Atomii lui dislocau linia despărţitoare dintre golul căderii şi pământ, punând în loc fragmente din viitorul hărăzit mie spre trăire. Destinul regla timpul să întârzie sfârşitul atunci imanent, substituind prezentul accidental, dintr-o improvizaţie periculoasă de copil teribil, scăpată aştrilor, viitorului [care până azi mi s-a etalat bonom şi cu destul chin în dragoste]. La impact, din spate, o forţă protectoare m-a susţinut zdravăn de umeri, să nu mi-i fărâm. Erau neutronii variantelor pe care le aveam de trăit până la vârsta finală, înspre care duceau toate liniile felului meu eligibil de a vieţui. Am văzut mecanismul fatum-ului. Înclinaţia firii, pentru care voi fi judecat, mă apropia de o singură variantă viabilă mersului în concret şi în context, potenţialitatea celorlalte stăruind în forţa liberului arbitru, şi mi se impunea de către calea pe care o apucam, fixaţia ei şi rigoarea obiectivă a pieselor pe care le conţinea. Ca pe o stradă pe care, intrând, ai numai poza clădirilor şi a grădinilor, dar, sigur, obiectiv personal. Direcţia în continuare îţi va aparţine. Conştiinţa proprie, la rându-i, se va fi ilustrat în concret prin decizie. Suportam în suferinţa abisală starea accidentului, ca un bilet de vot scăpat în urnă, influenţa jocurilor consecutive momentului acestui picaj: jocurile, prin instanţa lor magică depărtându-şi punctele în aer, aşteptau să fie împlinite prin participarea mea; exuberant, îmi asumam inocenţa de a fi vânat impresii că voi fi fost plăcut de fetele care mă cereau ostaş în Ţară, ţară, vrem ostaşi! şi partea de îndemânatic împlinitor al sumei douăzeci şi unu, în jocul de cărţi. Forţa jocului cerând vajnice desfăşurări, diminua caracterul tragic al întâmplării sau cel puţin, îl transforma într-un efemer dramatic datorită schimburilor prin cosmos cu apriori experienţe de maturitate. Nu m-am lovit fatal. În cele două zile de comă, am întrevăzut domenii din lumea de apoi. Prima descindere a fost pe scena unui amfiteatru. Cei din primele rânduri, atât de arşi, încât strigătul disperat le era cenuşă, mi-au sugerat să plec mai grabnic, disperarea lor mi-a sugerat aceasta, pentru că îi luminez cu prezenţa mea acolo mai mult ca jarul de la cărbunii de sub ei; erau aceleaşi chipuri, pe care, zburând pe lângă soare, le-am văzut ca măşti ale supliciului pe suprafaţa lui, ca nişte bolboroşi.

Cei din rândul al patrulea, dimpotrivă, insistau: Mai rămâi aici să ne amintim de spaţiul casnic din fosta viaţă! Lumina prezenţei tale, de care suspendă eticheta obiectelor din lumea reală, este rece şi atenuează dogoarea de aici. Deasupra fiecărei tenebre observam sfori care o blocau sau o coordonau lent, separat de celelalte, în afara amfiteatrului. Exilul abia aşteptat (în balonul Purgatoriului) avea cauză în rugăciunile celor vii. În sfârşit, aici mai este o şansă! Mai este, mai este, dar nu şi pentru noi. Vocile răspunzând ideii mele aparţineau celor din primele rânduri. Pe scenă, după explorarea generală, am căutat spectacolul: în focul din cupe mari de metal, apăreau pâlpâind ca nişte mari tăciuni, erorile terestre ale umbrelor glăsuitoare de faţă. Unii săvârşiseră un lanţ de greşeli, care, trecut de prestidigitatori în frac prin dreptul focurilor, se proiecta, împreună cu imaginea din gândul care a precedat faptul negativ, pe o peliculă verticală de ţărână. Deşi în timpul vieţii, intuiţia faptelor pe care le facem e părelnică precum însăşi clipa, în lumea superioară, a ceea ce absoarbe trăirea sufletului, intuiţia ca origine a tipului de fapt se înrădăcinează şi creşte până când, paralel, va lua locul cu întâietate de identitate, corpului nostru. După un oftat general, pelicula se prăbuşeşte, în timp ce imaginea, propulsată de energia şansei de a se fi salvat de la al doilea efemer, îşi perpetuează consistenţa descifrabilă de linii şi culori, într-un spaţiu gol şi izolant al mişcării, astfel încât lucrurile să devină mai clare şi rezonante la esenţa creatoare. În câteva situaţii, în vid, consistenţa imaginii se păstra într-un desen simplu, de linii maro. Mesajul se va fi înţeles: conştiinţa originară a vreunui fapt supravieţuieşte acestuia prin impresia ei de vinovăţie sau nu. Ce bine că m-am depărtat, Doamne!. Mi s-a spus că murmuram această sintagmă, în timp ce paramedicii mă resuscitau. M-am depărtat, deşi atras de mantaua de aur a unor suflete, m-am dus extaziat să le vorbesc. Căptuşeala de plumb le împovăra la propriu atât de mult comunicarea, încât vorbele înseşi nu mai plecau în plutire. În lumea de apoi, abstractul trăsăturii morale se materializează împotriva incorporalizării care ai devenit. Comunicarea nu mai are nevoie de cod. Nu, mi s-a răspuns, citindu-mi-se gândul, ai numai senzorialitate specifică la ceea ce nu te caracterizează şi părerea consecutivă: Mi s-a vorbit!. A! am făcut eu scurt, ca un fel de Evrika!, acolo unde conversez, mă încadrez cu firea şi specificul faptelor. În ecoul truismului respectiv, mi-am revenit: în jurul meu, o masă de halate albe de care am tras, convins că sub ele voi afla vorbe grele de plumb. Gestul m-a înglobat unei geometrii perfecte a viselor. La graniţa dintre cele două lumi, acolo unde rezidă posibilitatea de a-l lua pe Leonardo da Vinci în avion, am avut previziunea unei migraţii totale a oamenilor, dintr-un viitor care-i împingea

(Va urma)

În sală, deodată, sună alarmele de la telefoane, despre furtuna care va fi, al meu, însă, tace.

La un loc, sunetele egalau sirena acționată de Vasile Roaită.

„Dacă nu aveți Samsung, nu vă sună” – îmi spune un tânăr.

„Dacă tu ai Doberman și latră, al meu, de altă rasă, nu?”.

„Chiar Doberman (h)am!”.

Morala:

Eu am auzit „Ham!”, el spunând doar: „Am”.

*Cronică de carte apărută în revista „Scrisul Românesc, Nr. 10 / 2021

Volumul Poemele umbrei (Ed. Cartea Românească) de Ioan F. Pop este scris sub semnul înțelepciunii, anume că nimic din ceea ce a fost nu mai poate fi schimbat. De la acest punct înainte, autorul recurge la introspecție, pentru a regăsi resursa necesară liberării de sub tirania timpului care trece iremediabil. Una dintre ideile auxiliare efortului de a se recupera ca autoritate de sine stătătoare, de a-și părea sieși ființă caracterizată de liberul arbitru, ar fi că „despre viață am aflat câte ceva de la cei care nu s-au născut” (de acum nu mai putem da înapoi); luat ad litteram, versul poate surprinde, însă, analizând conotațiile, descoperim, de fapt, ce ne inspiră gândul la cei nenăscuți: că nu se tem de timp, că idealurile lor sunt intacte și au o naștere și o viață de parcurs. Altă idee, a posibilei recuperări a bucuriilor din trecutul pe care l-a trăit, nu-i dă pace poetului, care, în ipostaza lui Arghezi (care scria „cu unghia pe tencuială”, pe efemeritatea clipei, stihuri „fără an” etc.), începe el însuși a „scurma cu unghiile până în cețurile ultime”, pentru a se revedea pe sine în stadiul de a se preface în ființă, stadiu pe care-l identifică prin astfel de cuvinte: „acolo unde ochiul se zbate ca un licăr fără contur”. Interesantă este perspectiva embrionară, de care fătul are parte, întrucât tot ceea ce poate observa este la scară minimală, echivalentă dimensiunii pântecului care-l poartă: „numele atârnau de firele ploii, de norii ghemuiți la răscruci”. Cu astfel de reflecții asupra nașterii și cunoașterii, tendințe care asigură temele cărții, își continuă Ioan F. Pop discursul. În lumea telurică, eul discerne, treptat, realitatea care i se relevă, întâi, sub aspecte specifice vârstei puerile; ceea ce-l impresionează sunt zvonurile despre el însuși, precum și despre congeneri: „despre noi se vorbea că, în curând, / vom sosi ca niște prelungiri ale beznei, / vom bate la porți, vom întinde mâinile încleștate spre cer” (ne-am strecurat încet prin crăpăturile dimineții). În primii ani de viață, mai aproape îi par amănuntele comune unui cadru de care nu s-a despărțit de prea mult timp: „ne vom închina până ce altă înserare ne va chema înapoi”. Apoi, precum Lucian Blaga nu a vorbit până la vârsta de patru ani, de teama de a nu rosti incorect cuvintele, tot astfel și protagonistul liric al cărții de față pretinde că, până a dobândi sentimentul stăpânirii limbii materne, „la început am tăcut toate cuvintele pe de rost”, atitudine care l-a supus unei zbateri în sine, de a se descurca singur în viață, încă de la primii pași. În general, prima ființă întâlnită pe lume este mama, însă, pentru poet, glasul profetului Moise devine călăuzitor: „doar un glas răgușit despica apele în două, / să treacă un mic alai de siluete noctambule” (din valuri s-au ridicat chipuri nedeslușite). „Glasul” este o metaforă pentru vocația de a se educa în chip spartan, de a se forma direct în confruntarea cu viața. Ioan F. Pop explorează universuri infime, de nivel aproximativ celular, manieră prin care aspiră să iasă în față, să fie în top, ca o naștere nouă a destinului său literar.

*Cronică de carte apărută în revista „Scrisul Românesc”, Nr. 10 / 2021, p. 18

În volumul bilingv (română / franceză), Îngerul orb (ed. Arhipeleag XXI), Liviu Franga își imaginează scene de dragoste, în variante, pe de o parte: efectul unei tandreți, anume că nu mai este nevoie de cuvinte, iar, pe de altă parte, istoria gestului, care necesită interogații, de felul: „a fost mâna ta pe fața mea / fiorul de undă limpede / linie dreaptă terenul miraj / sau aripa lui Dumnezeu, în aer // care spun ceva?” (3. Noapte). Dubitația asupra faptului care ar fi avut, totuși, loc persistă și în ceasurile de evocare, se pare în cuplu, datorită stării de calm, care permite destăinuirea a ceea ce purta, cândva, autorul în suflet, pentru iubita lui, a momentelor primelor întâlniri și mângâieri. Tonul răbufnirii trădează supliciul precedent, determinat de angoasa relației încă nesigure la început, pe care și-o asumă ca poveste a oricărui îndrăgostit de pe planetă, deodată cu poziția lui, de mesager al celor negative, cum însuși Arghezi adera în Morgenstimmung, la planul teluric, presupus inferior celui cosmic („Eu veneam de jos, tu veneai de sus”). Corespondența dintre senzații, principiu simbolist, mereu în vogă, este cheia ilustrării incipitului în dragoste, pe un fond de nostalgie după datele conjuncturale estompate în timp: „vremea era a primei vremi / a visului a crinului a zborului / a sonului a suflului a verbului / era al vremii vânt” (2. țărm de mare). Marea este o dimensiune eternă în apropierea căreia, diferențele de caracter și de simțire dintre cei doi tineri se accentuează: „pentru mine noapte pentru tine zi / calm alb cald complet negru rece / zadar strigăt / pentru mine ziua de întoarcere” (3. mare). Ceea ce îndrăgostiții simt cu adevărat numai niște personaje mitologice, precum ciclopii, pot discerne, dar, totuși, izolarea acestora, a ciclopilor, de lumea solită favorizează adorația altui nume, Heracles, mult mai popular și mai des invocat. Pastelul psihologic intitulat Sicilia confirmă, încă o dată, că timpul cerne și, din lista lungă a personajelor care au impresionat, într-un fel sau altul, numai cei care s-au sacrificat pentru binele omenirii au dobândit un renume bun: „ciclopii tac ghemuiți / pe împrejur de stânci / albine fum / tălăngi // miez / de noapte zbor / o umbră acoperă intrarea / noaptea Heracles Heracles”. În efortul de a se raporta la cineva, pentru a-și face vizibile sentimentele, poetului nu-i mai rămâne decât acest simbol al răzvrătirii și al temerității – Heracles, un semizeu care nu-l reprezintă. De aceea, abandonează modelele mitologice, pentru acelea religioase, însă abnegația delimitării îi va fi atenuată de obiceiul femeii iubite, care, încă, este legată de trecut: „ne pierdem așteptând sărutul / catedralei de îngeri inundați de lumină / glasul tău o ancoră submarină / smulge trecutul” (2. timbru). Orientarea către o religie actuală implică noi simboluri, a căror panoplie stabilește repere spațiale recognoscibile, precum acelea din lirica vioaie aparținând lui G. Coșbuc: „iei oglinda în ea eu sunt / tu te cauți mă vezi în gând” (2. panglică rază); aceste versuri atestă existența armoniei (atât de mult jinduită), care a adus după sine elementele trebuitoare fericirii în cuplu: țeluri identice, empatia și întrajutorarea.

Liviu Franga, apropiat de Șt. O. Iosif ca tip de sensibilitate lirică, dă la iveală un volum modern, scris sub tentația dicteului automat.

În bucătărie, amândoi erau bosumflați, iar el, în continuare, vocifera, în timp ce ea, într-un colț, precum pisicile certate, suferea, cu o mină cerșind îndurare. Nu înțelegeam care era pricina: „Ce te supără? Că nu este masa dreaptă?”. „Da!” – mi-a răspuns. Am mișcat puțin masa. Dintr-odată, el s-a înseninat și, astfel, am rezolvat discordia.

În ce măsură va fi primit de la înaintașii lui un asemenea tip de furie, nu știu, dar corespondențe existau, cu siguranță. În rest, el lansa, de sub ochelari, priviri haioase, ai fi zis că mereu se uită la filme cu Stan și Bran, dar avea momente, precum următorul. De la început, de când am sosit, mi-a adresat o întrebare, ceva obișnuit, legat de mașină. Fără nicio legătură, mai târziu, a repetat interogația, la care i-am răspuns, convins că uitase. La plecare, când urcasem la volan, s-a apropiat, ca în filme, și m-a întrebat același lucru, fapt care m-a înfiorat, cum nu mi se mai întâmplase demult. Atunci, îmi venea să fug, aș fi dorit să-mi omor clipele în alt spațiu, în singurătate, decât să fi suportat de trei patru ori aceeași curiozitate, din partea unuia care, poate, se juca, în mintea lui, cu mine, privindu-mă ca pe un șoarece în cursă.

Ulterior, mi-a expediat pe email o fotografie, pe care i-o făcusem: scosese capul pe fereastră, vesel, ca din cutiile cu surprize, când eram mici, diverse vietăți de plastic, pe care le acționam, apăsând un buton. „Uite-mă și pe mine!” – parcă mi-ar fi spus, „Altul ca mine mai destins în lume nu-i!”.

(Va urma)

Dan Ionescu, the author of the book published in Spanish, Carta a Tetis (Editorial Éride Ediciones, Madrid, 2020, due to the excellent Spanish translation by Francisco Javier Bran Garcia and Dana Oprica), is a member of the 2000 Generation of Romanian poets who use reality as a source of inspiration for their poetry. At the same time, they are sentimentally impacted by this issue. Thus, their poetry would lose a significant part of its meaning if analysed only from
a structuralist point of view. If literary critics overlook the sentimental load of these poets’ words, of their syntax, of their obstinacy to provide a genuine image of the human being and the world s/he lives in, they might provide a wrong interpretation. For this reason, Geo Constantinescu, the author of this article, performs a classic, impressionist analysis, so as to better decode the shades of the poet’s experiences, his subtle psychology and the emotions in the contact with reality that are inspired by each moment of his creation.
Key words: condition of poetry; Romanian spirituality; rural life; the city;
nature; memories; the paradise of childhood.
El octavo volumen de versos de Dan Ionescu, Carta a Tetis, apareció
en febrero de 2020, en Madrid, Editorial Éride Ediciones, gracias a la excelente traducción al español hecha por Francisco Javier Bran García y
Dana Oprica. Poeta, prosista, crítico literario y periodista rumano, Dan Ionescu (nacido en 1970, en Bălăcița, distrito de Mehedinți) debutó en lengua rumana, en 1995, con el volumen Biblioteca într-o alocuțiune (Biblioteca en una alocución, Editorial Avrămeasa), en que planteaba el problema de la condición del poeta y la poesía en la sequía espiritual del momento en su país, cuando los rumanos estaban reducidos a la mera condición de sobrevivientes en una sociedad trastornada por un capitalismo salvaje, después del derrumbamiento de la utopía comunista.

(Va urma)

Sursa: https://analefilologie.uvt.ro/wp-content/uploads/2014/07/Geo-Constantinescu_Anale-Litere-2020.pdf

Într-o discuție, inițiată de Andreea Trandafirescu, am vorbit despre ereditate, în ce măsură influențează (sau nu) destinul omului.

Există un patrimoniu al poporului, numit „folclor”, care se caracterizează prin mai multe expresii, al căror tâlc, pe care l-am descifrat în etape, când situațiile erau compatibile cu adevărul exprimat de cuvinte, lămurește situația: „Așchia nu sare departe de trunchi!”.

Sunt însușiri congenitale, boli care se transmit prin gene, precum schizofrenia, și, de aceea, se recomandă sau le este interzis acelora suferind de o astfel de boală, să aibă copii. Schizofrenicii sunt inteligenți, vorbești cu ei, fără a te simți în pericol, dar li se poate întâmpla să li se pară ceva în neregulă, un cuvânt sau o privire etc. Din acel moment, ei sunt sub autoritatea unei idei fixe, cum să te reprime (cum să ți-o plătească pentru ceva de care nu ești vinovat cu nimic, decât de faptul de a fi ajuns în preajma lor) și nu se mai pot opune ideii care i-a cuprins, furiei generate din aer.

Acum mai bine de șaisprezece ani, am fost într-o vizită la o familie, al cărei pater familiae știam că suferă de un asemenea morb.

(Va urma)

Indispoziţii mă abat de la preocupările minţii. Mutări strategice, deplasate-n viaţă de la jocul de şah, ar bloca soţia în ipostaza reginei de a-şi dezice voinţa. Într-o dimineaţă, întregul front de răsărit se fixase ca o pânză de cinematograf, pe tavan. M- am pierdut în istorie, fără să mai văd lucrurile din jur. Cu ochii după avioanele inamice, ale căror motoare sunau ca tobele în junglă, m-am împiedicat de telecomanda televizorului. Accidental, s-a deschis pe Discovery, unde rula un film despre lupta de la Stalingrad. Ca într-un sandwich, suportam rutina vizuală a celor două pelicule: superioară şi frontală. Pentru prima oară, pierdusem relaţia prezentului etern şi m-am aflat în situaţia lui Schopenhauer de a-şi fi rătăcit teoria în iluzia de fapt a trecutului. În planul istoriei himerice, avionul care şi-a pierdut aripa, era în picaj, pe când în ecran, apărea indestructibil, deşi lipsit de culoare; în cartea de istorie ratase posibilitatea de a mai sta pe boltă, precum se întâmplă cu patria, când aripile pierd avântul în alegeri. Am întins mâna, ca la vot, să prind aripa în cădere se răsucea în aer ca o burtă de porumbel rănit – şi s-o fixez iar în corpul de metal, dar un obuz a separat brutal intenţia de rezultat. Am rămas în aer cu himera unui braţ. Ca să-l recuperez, m-am conformat numai celor prezente pe care am început să le apreciez dincoace de aura lor misterioasă. Planul care se deschisese în tavan s-a retras în sine, ca o spirală dispărând în punctul care o genera. Mi-am înconjurat soţia cu braţul care suspendase-n aer: Vai, mi-a zis, ai elan în braţ! Vezi avionul care se prăbuşeşte? i-am arătat reportajul de la televizor. Am întins mâna după aripă şi i- am luat din proprietate elanul. Aceasta-i cauza prăbuşirii lui. Dar a ta care va mai fi? Întrebarea mi-a pus-o în asemenea măsură, încât ar fi trebuit să deduc întâi ironia şi abia pe urmă, compasiunea ludică. Umbra îngerului dintre mine şi lume, din cât era de largă, s-a micşorat atât de mult, încât în apropierea cea nouă, izbitoare şi crudă, vedeam în adâncul inimii oamenilor. Ceea ce mai mult decât forţa gravitaţională îi lega de pământ, lăcomia, îi fixa mereu în ei înşişi; mereu se munceau să răzbată în luciul etichetei, la suprafaţa unor convenţii, elaborând compromisuri. Orice parte îi ridica în social, tenta ei de păcat îi depărta de sensul chemării creştine la viaţă, la a doua viaţă. Am avut un dicţionar mic despre zei în buzunar, dicţionar pe care l-am pus pe masă şi l-am deschis la pagina menţiunilor despre Bachus. Am citit în detaşare definiţia. După lectură, umbra îngerului s-a destins iar peste lume, ca o aripă. Foile erau unse cu untură. Enervat de muştele roind, am închis dicţionarul cu zgomot, clămpănind coperţile. Ochi bizari, aripi, antene de muşte se lipiseră zdrobite de cuvântul idol din definiţia lui Bachus.

Eu totuşi încep altfel ziua m-am gândit. Nu aveam destul curaj să-mi recunosc dispreţul pe faţă pentru că alţii m-ar fi privit în reciprocitate, din unghiuri de vedere pe care eu le-aş fi deschis asupra urii, invidiei şi mândriei. Am ieşit pe uşă cu Anca de mână. Am avut orgoliul să cred că închizând uşa la plecare, am pus un capac definitiv peste gura încăperii. Mi-am petrecut zilele următoare împreună cu Anca. În faţa Palatului, a întrezărit chipul meu răsfrânt în oglinda pe care o damă o scosese din geantă, pentru dichis. Douăzeci de metri, Anca m-a interogat: Aşa bine stătea răsfrângerea în cristal, încât părea fotografie. Dar dacă era poza ta, la dimensiuni mici, lipită pe capacul oglinzii? Probabil te-a fotografiat pe când, în casa ei, te-ai privit în oglinda băii. Răsfrângerea nu sunt eu. Contează unghiul din care se uită la mine superba femeie: mişcând oglinda, chipul meu va fi şters din reflexie de puful alb, ca un vârf de pensulă, al unei îngâmfări de bufniţă. Bufniţa e nocturnă şi niciodată citadină. Înainte de alb, vei fi înlocuit, dacă femeia va sta nemişcată, în acelaşi unghi al surprinderii tale frecvente, de întunericul orb, instalat ca un înfometat corb, pregătit să rupă din reflexie culori şi forme ori însăşi reflexia din oglinzi. Eu însă te iubesc. Liniştea s-a instalat ulterior în spaţiul proxim. Cântecul păsărilor a îngheţat în coroanele pomilor. Ca într-o vitrină, păsările aşteptau semnul de baghetă al unui dirijor infatuat. Am ridicat un deget în aer, să vorbesc despre planetă oricui m-ar fi ascultat. Liniştea s-a surpat într-un cadru sonor, pe care nu-l bănuiam, precum de pe ziduri, zugrăveala descojită ar fi început să cadă la trecerea unei fantome. Am tăcut. Mi-am verificat mai bine sacoul. La mâna stângă, am văzut atârnând o plăcuţă electronică: dacă am atins-o, a emis o rază. M-am înfuriat: din bilet, raza pornise cu esenţa privirii mele de atunci, de când, aproape îndrăgostit, mă concentram asupra vorbelor pe care le rosteam, şi prima oglindă în care a izbit, reverberând cu toate secretele, a fost oglinda ei, a damei vesele, cu pălărie, care ieşea din cinematograf. A doua zi, m-am trezit sub impresia acelei fotografii: un fel de duh colorat sălăşluia în ea, duh pe care l-am invocat în joacă. Trebuie să se fi sustras pozei, lăsând-o uscată, dar înainte, dama a spus ceva negativ, care s-a imprimat ca o zgârietură de unghie, în coada subţire ca fumul, a duhului. Colţul îndoit al unei pagini de carte s-a desfoiat lângă mine, în odaie, revărsând nuanţa mesajului ca pe un pergament în care eu aş fi ajustat impresii până la a fi echilibrat raportul cu necunoscuta; am reglat alternativ acest raport? Din mijlocul unei fotografii, pe care, în ce timp s-o fi făcut? Ori din stadiul unei reflectări impasibile, când degetele damei, ca amintirea treceau peste câmpul meu vizual, al celui care levitam în răsfrângere, astfel încât legătura cu mine însumi se afecta, depărtându-se pe apa orizontului reziduul chemării? Clipeam în varianta dedublată şi găzduită de oglindă. Undele accentuau alchimia gestului în prezentul activităţii de strajă la nord. Resimţeam fiorul unei iubiri uşoare sau al unei păreri măgulitoare de rău: De ce nu-l cunosc? De ce nu stau lângă el?. S-a pătat fotografia cu picături de cafea. Mergeam pe stradă: conţinutul vederii ochiului stâng se estompa; asupra celor vizualizate apăsa funebru ştersătura unei gume. Închizând ochii, acelaşi efect de ştersătură jena pleoapa. Acasă, la robinet, m-am spălat bine pe faţă; totuşi, impresiile trăite au lăsat o umbră sesizabilă în expresie. M-am apropiat de Anca şi i-am spus: Te iubesc!. Clopotul suna în zare anunţând evenimente religioase. Sunetele reconstituiseră o boltă pe care îngerii se auzeau plutind. Aveam un acvariu cu apă albăstrită de la un colorant: am cufundat în el coroniţe de păpuşi Playmobil, coroniţe aurii, care s-au dus între peşti. Un peşte roşu a ţâşnit de sub o iarbă falsă, ca la încoronare, înspre autoritatea în mediu, prinzându-şi capul mofluz în coroniţă. Responsabilitatea apăsa greu, peştele stând în loc, precum un barbar în mijlocul civilizaţiei. Mai multe ouă de Paşte căzuseră în acvariu. Vopseaua de pe coajă se diluase în apă. Mai târziu, am vrut să schimb apa, dar sub robinet, ca un făcut, acvariul s-a spart. De la peşti rămăsese în aer vibraţia zbaterii peste care, dacă ar fi plouat, s-ar fi ivit contururi încarnate.

(Va urma)

https://docplayer.ro/116298020-Dan-ionescu-cartea-geloziei-reci-sau-noul-abis-teditura-virtual-2011.html

A doua zi, prins de grija revederii cu Anca, mi-am amanetat ceasul de buzunar (îl moştenisem de la tata) -, ca un prolog al timpului pe care aveam să-l acord Ancăi. Timpurile vechi păreau confiscate de cifrele reprezentând ore pe cadranul ceasului. Mi-am apropiat urechea de ora 15,00: am auzit cu surprindere zăngănituri de arme. Aproape ştearsă, ora 16,00 conţinea o perioadă pură, fără poze, în care m-aş fi încadrat oportun cu fapta mea gândită mereu, dar încă sălăşluind în taine şi fără peripeţia realului. Mi-am trecut în caiet, cu atenţie, preocupările avute în solitudine şi la care aveam să renunţ pentru Anca, pentru ca mai târziu, în cazul unei despărţiri, să ştiu exact unde să revin şi să mă fi salvat vertijului presupus de recăderea în conul solitudinii, ca într-un trombon uriaş emiţând salutar imnul naţional. De unde suflul care să mă redea realităţii? M-am întors la cartea sfântă şi din imboldul lui Iona de a se fi rugat iar din pântecele chitului pentru a i se mai da şansa revenirii în misie, la suprafaţă, am luat anvergura faptei. Am împrumutat Ancăi odată, o carte. Prima înstrăinare de ceva deja interiorizat am trăit-o atunci. Pictura în tonuri de toamnă de pe suprafaţa memoriei se dilua în sentimente precum acuarela de pe icoane incomplete, în ape curgătoare. Am căutat prin oraş banca pe care ne-am îmbrăţişat; am dat numai de umbra ei. Starea de iubire pe care am trăit-o în peisajul real, am regăsit-o ca pradă în pliscul unei păsări numite Uitare. Am tras de umbră, spre salvarea de la devorare a luminilor care au creat-o: în porţiunea ei tăcută se concentraseră paletele sonore ale acelei întâlniri.

De multe ori, în mine era o tulburare vie, ca efect al pierderii paletei de culori în unghiul meu de vedere, de către un zugrav neatent. De câte ori mă uitam pe geam, în locul zăpezii proaspete, zăream zăpada veche, a copilăriei, când mai mult decât să mă sustrag panoramei, îmi plăcea să alunec dinspre debut înspre sfârşitul nostalgic al traiectului. Am întâlnit-o pe Anca într-o autogară semiobscură. În faţa unui autobuz staţionat, zăceau rotiţe de ceas dinţate. Mi-am imaginat un ceas mare, suveran, deasupra lucrurilor, în care, pentru a sluji după rolul potrivit, rotiţele, din impulsul datoriei întins în spaţiu, ca o linie veşnică de energie, ar fi urcat singure, acumulând în ascendenţă, fire de timp pe care apoi să le toarcă în evenimente şi alte acţiuni. Acum împrăştiate, în urma unui impact, rotiţele nu sugerau totuşi că timpul survine ca dimensiune din accidente: umbra unei guri de leu şi-a arătat colţii în picătura de sânge de pe buricul degetului mijlocar; mă înţepasem în zimţii de metal ai rotiţei aurii. Am suferit ca de muşcătura unei fiare. M-am speriat puţin, însă Anca a observat şi mi-a strâns mâna. Alături, întinsă ca o piele de bivol absurd în plasma timpului, melancolia a murit. Un bărbat între două vârste, la câţiva paşi de masa unde ne aşezaserăm să bem cafea, s-a izbit cu pumnul în frunte, a strâns pleoapele şi în câteva secunde, de sub stratul subţire al plânsului dur, a reieşit o mină destinsă. M-am înfuriat şi din locul meu i-am strigat necunoscutului să fie constant cu el însuşi: Metamorfozele rapide nu sunt reale. Rămâi în starea ta până când realismul care o justifică, se va retrage întreg în albia istoriei. Pentru bărbat, mi-am dat seama, vremea are amplitudine vexantă: orice moment, înainte să dispară, îi accentuează setea de viaţă. O dată cu melancolia, îşi pierduse echilibrul: sărea în sus de bucurie, zicând: Bachus, te insinuezi între mine şi soţie, învenindu-mi viaţa! Decuplezi din cadrul nostru, ca un instalator, sursele vacanţei. Umbli, fără a-ţi păsa, la dispoziţia mea, aducându-mi nori dimineaţa, sub formă de chitanţe, în drumul spre bucătărie, şi eu, ca sub vreme rea, suport reproşuri: Te închizi mult în tine! Sunt agresat de griji. Dar n-ai niciun motiv să cauţi alinarea în băutură. În efectul băuturii acolo îl revăd pe Bachus, pe vârful plăcerii, escaladat cu multe pahare-n spate, şi rezist, rezist, dau cu bocancii-n podele, ca Ivan Turbincă, şi bocancii nu cedează jocului, genunchii suportă încordări Îi spun lui Bachus tot ce ar trebui să auzi tu, iubito: În alcool, precum ţigara în scrumiere umezite uşor, sting suplicii diverse. Soţia a aflat despre înclinaţia mea de a suferi constant şi insuflă iz de necazuri mediului propriu, ca un paj dirijând curenţi de răcoare, dinspre franjurii verzi ai palmierilor cruzi, înspre stăpânul adorat în suprafaţă. În suprafaţă, am aruncat undiţa de viclenie şi din adâncurile adoraţiei înfiorate de prăzi mari şi mici, unde s-a dus, am scos ură neînsemnată ca mărime, dar cu intestine atât de materiale!