Tu, Phoebe, ajută în mod egal poetului și celui care tămăduiește
și ai grijă ca și unul și altul să fie puși sub tutela ta. 
Când trebuie și neliniști mici ating inimile, 
dacă îi vine greu, oprește pasul la primul prag. 
Striviți, cât timp sunt noi semințele rele ale bolii subite
și cavaleria ta, începând să meargă, să reziste, 
căci durata oferă puteri, întârzierea face strugurii tineri
și face holde sănătoase, din ceea ce a fost iarbă. 
Acest copac răspândește umbre vaste asupra trecătorilor.
În vremea în care a fost plantat, mai întâi, a fost nuia - 
atunci, putea fi smuls cu mâinile din pământul adânc;
acum, stă prin puterile sale în întinderea îmbogățită. 
Cercetează cu o minte ascuțită în ce fel este acest lucru
pe care îl iubești
și retrage gâtul din jugul care va răni. 
Opune-te la primele semne: leacul este pregătit prea târziu,
după ce relele s-au întărit prin lungi amânări. 
Dar pregătește-te în grabă și nu te risipi în orele care vor veni. 
Cel care nu este astăzi, mâine va fi mai puțin sănătos.
Amorul dă sfaturi tuturor și găsește alimente în întârziere.

(Va urma) 

Acestea am spus eu. Cupidon ca aurul a mișcat aripile strălucite
și mi-a spus: „Îndeplinește opera expusă mai înainte!”. 

Veniți la lecțiile mele, tineri decepționați,
pe care al lor amor i-a trădat în orice fel. 
Învățați să fiți sănătoși, prin ceea ce ați deprins să iubiți: 
aceeași mână vă va aduce și rana și remediul. 
Pământul hrănește ierburile salutare și însuși hrănește 
pe cele dăunătoare
și trandafirul este mereu cel mai apropiat de urzică.
Aceeași suliță tesaliană care, odinioară, produsese o rană
în dușmanul herculian,
a adus și leacul pentru rană. 
Dar credeți aceste lucruri, spuse bărbaților,
chiar și vouă, copile: oferim arme pentru tabere diferite. 
Dacă este ceva dintre acestea care nu duce la foloasele voastre, 
totuși, printr-un exemplu, poate învăța multe. 
Subiectul este folositor ca flăcări sălbatice să se stingă
și inima să nu mai fie sclavul viciului său. 

Phyllis ar fi trăit, dacă eu aș fi fost maestrul
și pe care drum ar fi plecat de nouă ori, 
mai adesea s-ar fi întors. 
Nici Dido murind nu ar fi văzut din cea mai înaltă cetățuie 
că Dardanii ar fi pornit corăbiile pe mare, 
nici durerea nu ar fi înarmat împotriva inimii sale, pe mama
care s-a răzbunat pe bărbat, cu pedepsirea de sânge a părtașului 
(aliatului). 

Prin arta mea, Tereus, deși Filomela îl plăcea,
nu ar fi meritat, prin crimă, să devină pasăre. 

Dă-mi pe Pasife: va renunța la iubirea pentru taur. 
Dă pe Fedra: amorul ei incestuos se va stinge. 
Ni-l înapoiară pe Paris: Menelaus o va avea pe Elena, 
nici troienii nu vor cădea prinși în mâinile grecilor. 
Dacă nelegiuita Scylla ar fi citit notele noastre, 
stofa de purpură ar fi fost fixată capului tău, Nise.

Cu mine conducător, oameni, înfrânați-vă iubirile dăunătoare
și corabia cu prieteni să meargă de-a dreptul. 
Atunci, trebuia să fie citit Naso, când au învățat să iubească, 
același Naso va trebui citit și după. 
Apărătorul statului va despovăra de suferințe inimile prăbușite:
faceți orice pentru liberarea lor!
Pe tine te rog, cântând, Phoebe, inventatorul poeziei și al forței 
tămăduitoare, 
ca triumful tău să fie aproape de noi. 
(Va urma)

Veniți la lecțiile mele, tineri decepționați,
ale căror amoruri au fost trădate, în orice fel, 
învățați să vă vindecați! 
Numai o singură mână vă aduce rana și leacul.
Pământul hrănește ierburile salutare, 
în același timp cu ierburile otrăvitoare
și urzica se dezvoltă, alături de trandafir.
Această rană - sulița din lemn a lui Pelion, 
pe care tot ea o făcuse fiului lui Hercule, 
tot ea, din dragoste o cicatriza. 
(Variantă: Lancea lui Ahile cicatrizând rana 
pe care ea însăși (lancea) o făcuse fiului lui Hercule). 

Dar tot ceea ce eu spun băieților,
vă privește și pe voi, tinere fete, 
credeți-mă! 
Aici se dau arme ambelor tabere.
Dacă folosirea lor nu vă convine, 
dacă printre aceste precepte sunt unele a căror folosință
nu vi se pare necesară, exemplul pe care vi-l vor oferi 
va putea foarte bine să vă instruiască, 
să stingă o flacără crudă, 
să libereze sufletul de o servitute rușinoasă, 
iată obiectivul util pe care vi-l propun. 

Phylis ar fi trăit, 
dacă eu aș fi fost maestrul 
și dacă ea a mers de nouă ori pe malul mării, 
ea ar fi revenit aici, după aceea, mult mai des. 
Didon muribundă nu a văzut,
de la înălțimea palatului său, 
flota troienilor pusă în mișcare
și disperarea nu ar fi opus deloc o mamă denaturată 
împotriva copiilor săi, 
care vărsa astfel propriu sânge, 
pentru a se răzbuna pe un soț trădător. 

Cu tot disprețul Filomelei, 
Terra, grație mie, 
nu ar fi meritat deloc, printr-o crimă, 
să fie schimbată în pasăre...
Dă-mi-o pe Fașifa ca elevă 
și ea va înceta să iubească un taur, 
dă-mi-o pe Phedra și flacăra sa incestuoasă se va stinge;
încredințează-mi-l pe Paris 
și Menelau o va păzi pe Elena 
și Troia nu va cădea în mâna grecilor.

Dacă neîndurătoarea Scylla ar fi citit versurile mele, 
capul tău, o Nisus, și-ar fi păstrat părul fatal de purpură. 

Înăbușiți amorurile funeste,
urmați-mi sfaturile și barca noastră
și pasagerii vor călători cu siguranță 
spre port. Atunci când vă încearcă dragostea, 
trebuie să-l citiți pe Ovidiu. 
În fiecare îndrăgostit rănit, 
eu văd un client. 

(Va urma) 
 

Cel care, dacă nu va înceta, are de gând să piară de un amor nenorocit, 
să înceteze și nu vei fi autorul niciunei morți.
Și ești copil, nu ai nevoie decât să te joci: 
joacă-te! Se potrivesc, pentru anii tăi, puterile gingășiei. 
Lasă-i tatălui tău vitreg grija luptei 
cu sabia și cu lancea ascuțită și învingător
să se întoarcă, acoperit de sângele unui mare masacru. 
Tu cultivă artele materne, ale căror răni încântătoare 
nu au îndoliat niciodată părinții. 
Face ca poarta să fie sfărâmată într-o ceartă nocturnă 
și o cunună bogată să decoreze ușile. 
Îndeamnă pe băieți și pe copile timide să se întâlnească pe ascuns
și pe un tânăr îndrăgostit, dat afară, într-un fel jalnic, 
să cânte complimente, prin ușorul insensibil al ușii.
Îți sunt de ajuns aceste lacrimi, iar, în privința morții, 
vei fi fără învinuire. Vei avea mulțumire de lacrimi, 
fără crimă de sânge. Nu te învoi
ca torța ta să aprindă ruguri avide. Torța ta merită mai mult
decât să fie făcută din aviditatea focurilor funerare. 
Astfel, aceasta-i pledoaria mea. 
Ascultându-mă, Cupidon își mișcă aripile aurite 
și-mi spune:
Termină scrierea pe care ai proiectat-o!

(Va urma)

Pentru prima dată, 
pe Adam și Eva 
i-au durut oasele,
în transformările fizice 
pe care le-au îndurat,
în lungul drum
către homo sapiens,
de la neanderthal, 
cum păreau inițial, 
holbându-se la animalele din jur,
dar Dumnezeu le-a dat adrenalina, 
uleiul sfânt din corp, 
care împiedică omul să se izbească 
de durere, 
ca de un zid. 
Durerile deveniseră stări imateriale,
precum tristețea 
- să fii chinuit de foame și de sete,
de frig și de arșiță, 
lor nu le-a fost ușor deloc
și, da, eu, 
cel din secolul meu, 
îi ador pentru rezistența 
de a fi oameni,
într-un gol de daruri. 

După viața terestră, 
spiritele lor au rămas legate de pământ, 
cu lanțuri grele, 
de către Lucifer, îngerul decăzut 
și hotărât a se răzbuna 
pe invenția lui Dumnezeu, 
numită „om”. 
(Sfârșitul primei părți)

Apele erau calde ca supa.
Aburi, 
groși ca stâlpii de lumină, 
se înălțau din scoarță.
Peștii bolboroseau,
pierduți în adânc.

Peisajul întreg se stabiliza, 
ca un aparat, 
căruia i se potrivește frecvența. 

Pentru a sări peste arborii căzuți în cale
(rupți de spinarea dinozaurilor 
care se zbăteau, 
arși de clima în schimbare), 
Adam și Eva aveau picioare lungi, 
precum la circ, 
se merge pe picioroange. 
Ca niște păianjeni bipezi arătau, 
celui care i-ar fi zărit, din depărtare. 
Ce mai! Erau doi mari atleți,
cărora, 
mărșăluind, 
genunchii li se toceau.
Cu fiecare pas al lor, 
natura se îmblânzea, 
fiindcă lor trebuia să li se facă loc
de trăit.
Au venit din paradis 
cu picioare și mâini telescopice,
dar, în gravitația nemiloasă, 
atributele fizice li s-au redus. 

Se poate spune, 
fără a da greș, 
că Adam și Eva s-au deplasat,
ca între două destinații,
de la înălțimea uriașilor din legende, 
la dimensiunile medii, 
ale oamenilor de astăzi...
Făceau pasul dinspre legendă (paradis),
spre realitate.
(Va urma) 

În anul 1995, am primit o ofertă, din partea directorului editurii Cartea Românească, de a traduce opera Remedia Amoris de Publius Ovidius Naso, într-o ediție modernă, carte de buzunar. După ce am tradus peste patru sute de versuri, i-am prezentat rezultatul și, fiindcă nu a spus că mă va plăti, am abandonat proiectul, din păcate. Evident, nu voi mai relua niciodată traducerea și ceea ce am muncit, e bun muncit și atât. Mulți ani, am considerat traducerea pierdută, între zecile de caiete, dar, de curând, am redescoperit-o.

Menționez că traducerea mea este foarte apropiată de textul lui Ovidius, marele poet latin.

Amor citise titlul și numele acestei cărți: 
„Împotriva mea, văd, războaiele sunt pregătite”, zice.
Abține-te să condamni pe poetul tău,
care am purtat de atâtea ori steagurile înmânate de tine - 
conducător.
Eu nu sunt Diomede, de care mama ta, rănită, 
s-a întors cu cavaleria lui Marte, în eterul limpede. 
Mereu, alți tineri se înflăcărează; eu totdeauna am iubit
și, dacă vei întreba ce fac în prezent și oriunde, 
îți răspund: Iubesc! Ba chiar am învățat 
prin ce meșteșug poți fi prielnic
și ceea ce acum este rațiune, am aflat că, mai înainte, a fost elan. 
Nici nu te trădăm, blând copil, 
nici Muza nouă nu reînnoiește fapta petrecută. 
Dacă vreo persoană iubește, 
ceea ce îi este plăcut să iubească, 
să se bucure și să navigheze pe vânt bun, 
dar dacă altcineva poartă cum nu trebuie 
vrăjile copilei nedemne, 
să nu piară și să cunoască forța artei noastre.
De ce un tânăr iubitor, 
îndurând o tristă povară, 
să se spânzure de tavanul înalt, cu lațul de gât?
De ce altul să-și străpungă măruntaiele sale, 
cu fierul dur?

Tu, Amor, ai oroare de crimă, ești iubitor de pace.

Acela care nu abandonează ideea sinuciderii, 
probabil este sortit să piară,
lasă-l, renunță la el și nu vei fi responsabil de funeraliile sale.
Căci tu ești un copil și nu ai nevoie decât să te joci:
joacă-te!
Tinerețea ta este un regn fără rigori.
(Va urma)  

Adam și Eva își cărau postava destinului în spate...
Fix atunci, 
animalele preistorice, 
ale căror boturi imense
se căscau înspre ei, 
să-i înghită, 
mureau. 
Ca în jocurile video, 
gura monstrului,
când e mai fioroasă, 
este ștearsă de pe sticla monitorului din față
și nu mai rămâne decât impresia 
că a existat ceva,
o iluzie a luptei pentru existență,
într-o circumstanță, 
judicios proiectată. 

 Cei doi oameni erau martorii  
unor astfel de momente. 

Erau arbori înalți,
ale căror vârfuri ajungeau în lună
și, astfel, proptiți, 
încetineau rotirea planetei pe axă...

Soarele făcea eforturi,
pentru a miji la orizont - 
în sfârșit, erau ochi să-l observe.

Privit din spațiu, 
pământul era verde ca smaraldul. 

Nu erau deloc poteci. 
Când meteoritul 
(care-i aducea pe Adam și Eva) 
s-a înfipt în pământ, 
mai adânc decât lama plugului, în brazdă,
dinozaurii,
până au murit,  
s-au tăvălit în suferință, 
doborând copacii dimprejur. 
Pe aici, Adam și Eva
și-au făcut drum
și au putut să înainteze 
în istorie.  

(Va urma)

Cu aceste discuții prelungi, 
Socrate își mințea viața; 
vuietul iubirii îi secase în piept, 
cum izvoarele își pierd nuanța, 
uneori. 
Înțelepciunea îl locuia pe deplin, 
era la ea acasă, 
în spiritul lui, deloc hain. 

Pentru Socrate,
principala preocupare devenise 
să strice proverbe,
prin demonstrații practice:
se ducea în casele aristocraților,
fără a fi poftit. Prin aceste moravuri, 
Socrate fugea de sine însuși, 
întrucât, în adâncul sufletului, 
pâlpâiau iubiri trecute
și nu-i ajungeau apele de pe glob
să le stingă,
dar iscusința vorbii 
îi conferea putere să străbată mileniile,
într-un car triumfător, 
de mare conducător al ideilor. 
(Va urma)