Sub semnul melancoliei își va fi scris Alex Gregora volumul, sugestiv intitulat mi-e toamnă, mă văd înger (Editura PIM, 2023). Peisajul pe care-l vizualizează, mai mult cu sufletul, este presărat de zborul păsărilor înspre țările calde (acolo unde își vor construi noile cuiburi). Rememorând evenimentele propriei vieți, poetul descoperă și urma păsărilor preistorice, dintre care unele, precum Phoenix, au intrat în mitologie, datorită fascinației pe care au exercitat-o asupra imaginației fecunde a oamenilor. Într-un mediu natural, mereu în expansiune și relevant prin legătura cu trecutul îndepărtat, principalul obiectiv devine, totuși, regăsirea iubitei: „foșnetele unor urme / se transformau în copaci africani, / în păduri lepădate de odihnă, // nu întrebam de unde atâtea jivine pietrificate / a trebuit să am o lumină / din lumina / trupului tău zidit cu lumină” (Am început). Ultimele versuri insinuează eventualitatea unui sacrificiu anterior (a contribuit la sublimarea în lumină a femeii iubite, renunțând la unele plăceri personale), însă în date platonice, mai puțin tragice decât în balada populară, Meșterul Manole. Ipostaza pe care poetul și-o asumă este asemănătoare aceleia lui Dante din Infernul (când, însoțit de umbra lui Vergilius, bardul florentin nu contenește a o căuta pe Beatrice).

Poemul central este, evident, acela care dă o parte din titlul volumului, mi-e toamnă. Ambianța duală (realist – religioasă a versurilor) confirmă dezlegarea eului de tot ceea ce și-a propus să înfăptuiască (să devină lumină, pentru a se alătura iubitei de altădată, zidită ea însăși în lumină), întrucât nu-și poate înfrânge limitele corporale. Autorul se vede a fi numai jumătate din Iisus. Dacă ar fi supus crucificării, lui numai un braț i s-ar bate în piroane, iar pentru intrarea în rai, nu se admit jumătăți de măsură. Pentru a scăpa de ciuntirea morală (este conștient că a păcătuit, fără să fi vrut) în fața Sf. Petru, deținătorul cheilor raiului, se va mântui prin fapte bune și spovedanie. Față de Dante, care spera la dobândirea grației divine, prin smerenie, pentru a o reîntâlni pe Beatrice în lumea umbrelor, Alex Gregora, inspirat de opera lui Publius Ovidius Naso, se gândește (și) la un subterfugiu: se va deghiza în pasăre. Astfel, sufletul lui va avea acces la paradis, nemaifiind recunoscut și dojenit de către îngerii adunați în ceată (într-un spațiu, intermediar cerului și pământului). Între timp, decât să nutrească speranțe deșarte, precum aceea de a putea ajunge, vreodată, la statura morală a lui Iisus, poetul preferă a experimenta ceva ce îi este la îndemână, ascetismul, coborând în sine, în propria lume interioară, asemenea lui Homer, care, lipsit de văz, vehicula în minte un adevărat cosmos: „de lumină mă lepăd și devin orb, / mă răstignesc în întuneric / având un braț mai puțin / într-o adunare de îngeri / încep zborul de pace și mă schimb în pasăre / însă caut cerul până la capăt, / mândru și frate unui val de umbră (mi-e toamnă). În cele din urmă, precum Lucian Blaga mărturisea în Gorunul (o ars poetica expresionistă), integrarea în natură va fi sigură și trebuie privită ca un dat firesc, aproape ca un joc (variantă propusă de Tudor Arghezi, în De-a v-ați ascunselea). Spaima de moarte este evitată printr-o listă lungă de preocupări, pe care Alex Gregora o întocmește în spirit ludic, visând (cu ochii deschiși) că li se va dedica sub pământ: „deodată ajung ogor verde și apoi spic / de veghe unor maci roșii / și mușuroiului de cârtiță din același timp / mi-e toamnă și aud roua”.

Totuși, Alex Gregora are o teamă, aceea de a dispărea cu totul de pe suprafața pământului. De aceea, își continuă periplul fictiv. Indiferent de ceea ce va întâmpina în lumea de apoi, măcar aici, pe ogorul pe care, astăzi, îl străbate cu energie, va rămâne o urmă, o parte din ființa lui, fiind sigur de propria abilitate de a renaște, chiar dacă numai sub formă vegetală. Această posibilitate devine mângâierea lui intimă, pe care o cântă, liberat de angoase, în mijlocul grădinii. Atitudinea nu este departe de aceea pe care o regăsim în elegiile semnate de Rumi: „O urmă de-a mea se va strecura în existența plantelor / ca un alergător al jocurilor adorației / și-i va răsări Dumnezeu rod asemenea ei / și va crește / și se va înmulți / și-i va însămânța / adâncul și toate deslușirile pământului, // într-o brazdă de ogor / urma mea va deveni grâu sălbatic / într-o poiană de lângă râu” (O urmă).

            Maniera de scriere, deși tema este gravă, relația dintre viață și moarte, încorporează, deopotrivă, elemente biblice și ale universului mărunt. Cu acest volum (dedicat „nepotului nostru, Sebastian – Gabriel”), Alex Gregora își exprimă viziunea asupra vieții. Ritmul delicat al versurilor vine dintr-o anume stare, deprinsă în timp, de a privi în urmă fără mânie.

Eul vorbitor, 
cel din adâncul ființei mele, 
cum și-ar fi făcut loc în ou, 
dacă ar fi fost pasăre să fiu? 
Ce vorbe nu și-ar fi spus, 
dintre acelea pe care mie 
mi le înșiră, 
fără încetare,
în gând? 

Cu adevărat, 
pasărea nu ar fi avut 
o inimă suficient de mare, 
pentru a primi fluxul de sentimente, 
ale eului efervescent, 
abătut, 
din cosmos,
asupra oricărui corp, 
de către Dumnezeu. 
Dezamăgirea, tristețea și angoasa 
ar fi rămas pe dinafară. Atât de împovărat,
nici vulturul nu ar fi aterizat pe crestele pustii -
ar fi fost îngenuncheat și zdrențuit, 
ca sufletul meu, astăzi. 

Adam a revenit în paradis, 
contemplând, 
cu ochii sufletului numai, 
arborii înfloriți. 
A ieșit din timp, 
ca duhul, din lampa lui Aladin, 
însă nu mai putea, 
nici pentru sine,
a-și apropia ceva. 

Din alaiul reflexelor, 
dobândite în viață,
lui Adam nu-i mai rămăsese 
decât acela de a mânca, 
dar nu mai avea, 
în conturul trupului, 
decât abur 
(atât, din fosta-i constituție de lut, 
un duh!) 
și de unde puterea de a mai apleca,
asupra lui, 
ramul? 
Dar el tot încerca. 
Dacă nu-l trezea 
(la realitatea paradisului)
hohotul de lumină,
al îngerilor, 
care, sub aripi, râdeau, 
l-am fi auzit și astăzi
pe Adam sărind, aiurea, prin rai,
pentru a lua, din pom, 
fructul fără viermi și extrem de curat, 
ca neaua din ochii fecioarelor. 

Adam a revenit în paradis, 
contemplând, 
cu ochii sufletului numai, 
arborii înfloriți. 
A ieșit din timp, 
ca duhul, din lampa lui Aladin, 
însă nu mai putea, 
nici pentru sine,
a-și apropia ceva. 

Din alaiul reflexelor, 
dobândite în viață,
lui Adam nu-i mai rămăsese 
decât acela de a mânca, 
dar nu mai avea, 
în conturul trupului, 
decât abur - 
atât, din fosta-i constituție de lut, 
un duh 
și de unde puterea de a mai apleca,
asupra lui, 
ramul? 
Dar el tot încerca. 
Dacă nu-l trezea 
(la realitatea paradisului)
hohotul de lumină,
al îngerilor, 
care, sub aripi, râdeau, 
l-am fi auzit și astăzi
pe Adam sărind, aiurea, prin rai,
pentru a lua, din pom, 
fructul fără viermi și extrem de curat, 
ca neaua din ochii fecioarelor.

Mă uit voios în oglinda înrămată, 
fără a fi mulțumit de mine, deloc! Poate mâine
voi fi, având impresia a mă transforma 
în Făt-Frumos. Voi încerca 
să cuceresc fata venită, în vacanță,
la casa din colț. 

O, pistruii de pe nas mă despart de succes -
așa cred și încep a-i freca, întruna, 
cu soluția cumpărată de la farmacie.

Ies în drum, cum oi fi...
Zvonul (că vecinul Mitică 
ar fi sărutat-o pe Liliana)
mă descurajează profund.  

Voi scrie pe tricou numărul 7 -
atât de repede vreau a-i sugera 
fetei că alerg înspre ea
(ca o extremă de fotbal),
dacă mă va chema, din deget. 

Aștept cu nerăbdare 
să înceapă jocurile în poiană.
Aici, în fața curții noastre, 
ne adunăm și punem la cale 
strategii, pentru a învinge 
în meciul de volei. 
Ca firul de ață 
(care taie mălaiul în felii), 
fileul ne va separa în două taberi.
Mă rog, în gând, să fiu coechipierul
Lilianei.  

(Va urma)

Ion Șerban Drincea, un caracter hotărât, și-a decis ceasul propriei nașteri: „Nu am vrut să mă nasc / în ziua echinocțiului / nu am vrut / uite așa (…) // am dat cu capul / în poarta vieții / mama s-a speriat / și a deschis-o” (Salutare echinox). Ulterior unei așa intrări valvârtej în lume, eul liric devine precaut și își explică atitudinea (de a fi preferat ziua sa de nașterea altora anterioare), prin inserarea unor detalii pe care le-ar fi luat în calcul: „M-am născut într-o luni / din secolul trecut / când soarele se pregătea / să mai coboare o treaptă / lăsând nopții ușa deschisă / să împartă cerul în două / cu ziua următoare” (Înainte de echinox). Destul de repede, își dă seama despre starea lumii în care a ajuns: „S-a dus dracului / iubirea de oameni / (…) / frații nu se mai recunosc / în poze / părinții se retrag în gânduri / pentru iubirea eternă” (Iubiri deghizate).

În viață, importante sunt reperele. Astfel, în copilărie, când inocența specifică vârstei favorizează identificarea totală cu mediul, a fost impresionat de fântâna, supranumită, de către săteni, a „lui Crăciun”. Când revine în comunitate, la maturitate, Ion Șerban Drincea se împiedică de un ciot de lemn, putrezit în ape. Atât a mai rămas din fastuoasa cumpănă de altădată: „La marginea drumului / ce duce la Capu-Apei / unde îmi spălam copilăria / cu ochi de pești / doar un ciot de lemn / plânge în putregai” (Fântâna lui Crăciun). Armonia din natură este asigurată de corespondența dintre elemente. Când unul dintre ele nu mai este viu, ansamblul se prăbușește cu totul. Seceta este motivul pentru care fântâna nu mai există: „Cumpăna de la fântâna copilăriei / a rămas doar cu brațele / întinse / de disperare / uimită / că au orbit izvoarele” (Au orbit izvoarele). Imaginea fântânii este fundamentală pentru poet. Precum în Moromeții, salcâmul este un simbol al bogăției și trăiniciei, iar doborârea acestuia, un semn al ruinării și al șirului de nenorociri, abătute asupra familiei Moromete, la fel, fântâna, în lirica semnată de Ion Șerban Drincea: pe când avea apă, copiii se jucau în jurul ei, ca lângă un templu; când a secat, acei copii deveniseră maturi și au părăsit satul („unii au plecat din sat / alții s-au mutat în satul crucilor / fântâna învălită / a rămas acolo / fără cântecul celor șase izvoare”, Fântâna învălită).  Cerul sub care își trăiește copilăria se sprijină pe coroana salcâmului. Nu există nicio teamă pentru dispariția acestui copac nobil: „Salcâmul tăiat / nu a murit / s-a retras în rădăcini / (…) / soarele a coborât / peste supărarea lui / și l-a chemat în lumină” (A înflorit salcâmul iar). Postava „primei scăldături” (Așteptare) este alt reper important, un semnificant pentru botezul intrării în lume; încă de la prima scăldare, „am țipat la cer / să-mi lase drumurile libere / spre stele”.

Titlul cărții, Umbra pașilor (Editura BRUMAR, Timișoara, 2019), deconspiră maniera autorului, de a apropia imaterialul de concretețe. Poarta permite comunicarea între oameni și, mai ales, între universuri. Poetul îi descoperă o valență inedită, porțiune de traversare a evurilor: „am sosit la poarta / ultimului sfert de secol / din viața mea” (Am sosit). Nostalgia după tinerețe este atenuată de mândria de a fi ajuns la șaptezeci și cinci de ani, vârstă consemnată prin „crestături / adâncite / în lemnul” porții. Sentimentul împlinirii misiei pe pământ îi conferă dreptul de a înfrunta bărbătește, cu mult calm, ceea ce „se află dincolo de poartă”.

Scris alert, în tempo actual, volumul Umbra pașilor „articulează persuasiv o aventură înspre și dinspre sine, o inițiere într-ale umanului, fragilului și vulnerabilului, o oglindă a celuilalt ca avatar al miraculosului, însă și al superfluului, un zbor, un puls, o planare – toate într-un registru al firescului și al plasticității șarmant – sățioase” (Ioana Cistelecan, semnatara prefeței Stații ale echinocțiului).

I. 
Evul Mediu, atât de hulit 
pentru oamenii Inchiziției umblând ca turbați 
prin orașe, 
pentru a scoate din case, 
pe suspecții de erezii - 
rugurile duduiau sălbatice în piețele publice - ,
s-a refugiat în clădirile 
care ne-au rămas, 
ca un hoț rușinat 
să afle a se fi înșelat,
în toate privințele. 

Cei care l-au ucis pe Giordano Bruno
nu aveau curajul de a se uita, prin lunetă,
la cosmos. Pentru ei, 
pământul era centrul grației divine,
era destul că bazilicile se învârtesc după soare.
În spatele albastrului cer, 
ei vedeau mâna lui Dumnezeu.
La începuturi, Adam și Tatăl ceresc 
își atingeau degetul arătător,
ca în fresca lui Michelangelo.

Concepția nouă, 
a soarelui mutat în centru (heliocentrism),
le-a părut diabolică 
și au combătut-o brutal, 
cu autoritatea statului papal. 

Nichita Stănescu a asimilat climatul 
care permitea trubadurului să cânte 
la poarta castelelor 
ori sub balconul împovărat de raza grea a lunii. 


II. 
Poetul neomodernist 
trebuie să fi râvnit a fi ascultat 
șușotelile dintre Romeo și Julieta, 
pe care le-ar fi transcris,
ulterior lui Shakespeare, 
însă cu mai mult realism. 
De aceea, și-a asumat găzduirea, 
în propriul corp, 
a ansamblului medieval,
parvenit, din trecut, ca un fum 
care i-a invadat sistemul vascular: 
spera să fi pândit, în taină,
pe alți îndrăgostiți, 
despre care a mai auzit...

Cotropit de Evul Mediu,
care a fost învins în afară, 
prin dispariția Inchiziției 
și a altor zimți, 
poetul a resimțit vitregia trupului 
față de sufletul pe care (trupul) nu-l mai îndura, 
decât în norme a se manifesta, 
deloc zvâcniri moderniste, 
întrucât rugurile, 
scăpărând pe sub piele,
erau gata a le înghiți, 
precum sihastrul, bucățile de pâine,
în postul negru.  


III. 
Pe stradă, 
neștiut de nimeni, 
poetul purta în sine două lumi, 
a spiritului, deschis înspre curentul la modă, 
și a trupului, care se încăpățâna 
să rămână adâncit în somn. 

Oricât de mult a putut, 
trupul și-a ajustat funcțiile vitale,
doar pentru a amenința, 
cu boli și alte necazuri, sufletul - 
de tot, nu ar fi vrut să-l reprime,
datorită cinismului de a se fi știut animat
și revigorat în tendințe, 
de către vibrația duhului. 

În „chiliile roșii și albe ale sângelui”,
se auzea, în răstimp, 
câte o gură de călugăr,
rostind rugăciuni pentru sănătatea 
tuturor oamenilor. 
Atunci, 
poetul se schimba la față și zâmbea,
desprins de confluențele epocilor 
din lăuntrul său.  

Pe stradă, 
neștiut de nimeni, 
poetul purta în sine două lumi, 
a spiritului, deschis înspre curentul la modă, 
și a trupului, care se încăpățâna 
să rămână adâncit în somn. 

Oricât de mult a putut, 
trupul și-a ajustat funcțiile vitale,
doar pentru a amenința, 
cu boli și alte necazuri, sufletul - 
de tot, nu ar fi vrut să-l reprime,
datorită cinismului de a se fi știut animat
și revigorat în tendințe, 
de către vibrația duhului. 

În „chiliile roșii și albe ale sângelui”,
se auzea, în răstimp, 
câte o gură de călugăr,
spunând rugăciuni pentru sănătate
și iertarea păcatelor. 
Abia atunci, 
poetul se schimba la față și zâmbea,
desprins de confluențele epocilor 
din lăuntrul său.  

Poetul neomodernist 
trebuie să fi râvnit a fi ascultat 
șușotelile dintre Romeo și Julieta, 
pe care le-ar fi transcris,
ulterior lui Shakespeare, 
însă cu mai mult realism. 
De aceea, și-a asumat găzduirea, 
în propriul corp, 
a ansamblului medieval,
parvenit, din trecut, ca un fum 
care i-a invadat sistemul vascular: 
spera să fi pândit, în taină,
pe alți îndrăgostiți, 
despre care a mai auzit...

Astfel, 
cotropit de Evul Mediu,
care a fost învins în afară, 
prin dispariția Inchiziției 
și a altor zimți, 
poetul a resimțit vitregia trupului 
față de sufletul pe care nu-l mai îndura, 
decât în norme a se manifesta, 
deloc zvâcniri moderniste, 
întrucât rugurile, 
scăpărând pe sub piele,
erau gata a le înghiți, 
precum sihastrul, bucățile de pâine,
în postul negru.  

(Va urma)

Narcisele galbene oglindesc fețele 
blondelor țărăncuțe...

Mâna gospodinei culege, 
în grabă, 
o mână de narcise,
punându-le în vaza cu apă.
La o privire mai atentă, 
m-ar zări, ca în ramă,
înfundat în polen,
alături de fiicele ei, 
care se uită la mine, 
din corolele vecine, 
peste petale.