Un moș a deșertat un sac de scântei 
în natură. 
Așa a vrut barba lui...

Pe drum, 
umbla o arșiță manechin. 
Imediat, 
izvoarele se îndrăgosteau
și zburau din făgaș,
deghizate în vapori, 
prelungind chinul. 

Sub clopot, 
călugării șterg, 
târziu, 
unsoarea de pe frânghii.  

Stelele se vor surpa, 
cândva. De la focul final, 
mările se vor încălzi 
și grâul în lan 
va trosni ca pe tavă. 

Pulberea arselor stele
făină va fi peste dealul aburind
în depărtări, 
ca pâinea din cuptor scoasă.  

În pieptul unui arbore mut, 
ca o inimă bate din aripi 
guguștiucul. 

Castanele crapă 
sub tălpile repezi,
ale gospodinei, 
târziu. 

Coline pleșuve, 
ca niște vulturi uitați de zbor. 

În munți, aproape de o colibă, 
vibrează viață puțină. 

Lopata bărcii deșteaptă 
lacul din somnul de alge.

În suspinul frunzelor, 
se bucură mierla. 

Haina ta nu avea loc în cuierele liberale.
În privirile conservatoare, 
prinsese însă stofă,
eternitatea o însemnase cu fir de aur. 
Orice înger coborâtor pe pământ 
o binecuvânta și-i punea aripi
nevăzute. 
Noaptea, zburai printre sisteme 
filosofice și planete.
Ai nimerit într-o inimă de păun, 
care bătea altfel 
decât cea de om. 
Ai dat regatul pentru o țigară, 
satira ai dezvoltat-o în versuri,
deșteptând electorii adormiți. 

De câte ori tu, Eminescu,
în momente de profundă cugetare, 
nu ai atins misterele vieții 
și ale universului? Însă,
pentru o minte genială ca a ta, 
părându-ți banale gânduri,
le-ai neglijat... 

Prin vene, 
cum te înghițisem, 
în timp ce îmi povesteai despre zei, 
te așteptam să treci. Pregătisem inima
să te prindă într-un compartiment al ei
și, astfel, fără pașaport, 
să ajungi în țara sentimentelor mele, 
să le dai binețe, 
iar ele, cuprinse încă de somn, 
să se șteargă la ochi, 
să se dilate de mirare,
ca fluviul apropiat de zare. 

În jgheab, 
stelele s-au spălat pe cap,
au căutat, 
în garderoba țăranilor, 
prosoape, 
ca să se șteargă,
dar au dat numai peste föhnuri turcești.
Încercând să le folosească, 
și-au ars pletele, 
precum și imaginea liliacului înflorit, 
răsfrântă în sufletul lor de lumină,
s-a afumat întreagă. 

S-a supărat un zeu, 
pe care, destul de răzleț,
îl prinsesem în scriitură, 
pe când mă asalta cu umanitatea lui, 
recunoscută prin vorbele 
pe care i le adresa  
unui prinț (prins de remușcare)-
săgetase din orizont 
zborul de cocor. 

Zeul se numea Ares. 

Au plâns țăranii
și au început să are cu lacrimi
brazdele. 

În jgheab, 
stelele s-au spălat pe cap,
au căutat, 
în garderoba țăranilor, 
prosoape, 
ca să se șteargă,
dar au dat numai peste föhnuri turcești.
Încercând să le folosească, 
și-au ars pletele, 
precum și imaginea liliacului înflorit, 
răsfrântă în sufletul lor de lumină,
s-a consumat în funingine.  

S-a supărat un zeu, 
pe care, destul de răzleț,
îl prinsesem în scriitură, 
pe când mă asalta cu umanitatea lui. 
Zeul se numea Ares. 

Au plâns țăranii...
Plugurile sunt ușoare 
față de lacrimile vărsate pe răzoare. 

De ce îmi insuflă prezentul text nostalgie?
În perimetrul lui, 
cireșii își clatină floarea, 
iarba-i atinsă,
în goană, 
de fete...

Câte prezențe se pot ascunde
sub pleoapa ta, 
depărtare?

O imensă libertate se năștea în lucruri.  

Cădeau de pe mine zeii, 
pe care mi-i puseseră în cârcă
strămoșii romani. 

Am mai scris un fragment...
Încă, deasupra lui, 
plutește raza veiozei. 

Nu doresc să mai scriu metaforic.
Înseamnă să diminuez la maximum 
realitatea robustă. 
Închipuiți-vă: 
luna, 
redusă la vârful unui ac,
câți nuferi ar mai lumina?
Sau largul univers ca un plan -
va mai adăposti, 
la sânu-i, 
mistere? 

Gândeam 
că depărtarea dintre noi,
înghițită un pic, 
în fiecare zi, 
de către păsări, 
se va micșora, 
până când 
nimic nu mă va mai atrage la tine. 

Nicicând nu bănuiam 
că marea se va prelungi 
până la mine. 

Sunt țărmul care-i așteaptă 
valul.