12.X.2020

10.00

Reiau lucrul la Prefața despre Urmuz și alții (o carte căreia încă nu i-am găsit un titlu definitiv). Pentru că nu am scris prefața, nu am putut da manuscrisul editurii, manuscris promis și pe care îl credeam gata încă din vară.

În starea de urgență, în martie, îmi propusesem să scriu câte o pagină pe zi: uneori scriam mai mult de două, alteori, niciuna și nu înțeleg nici astăzi de unde venea această discrepanță în ritmul meu.

Nu găsesc nicăieri criterii clare ale absurdului, curent literar în vogă… În consecință, selecționez opinii despre absurd ale autorilor asupra cărora m-am oprit. Am regăsit materialul despre Iona de M. Sorescu – mă gândesc în ce măsură această piesă e integrabilă în absurd. Între timp, se apropie ora să plec. Încerc să mai profit de soare. Mă voi duce în curte.


Pe o analiză de text la Romanul adolescentului miop de Mircea Eliade:

protagonistul vrea să devină un personaj smart, un individ compus din butoane: când i se făcea dor să fie fericit, apăsa pe buton și euforia venea de la sine, din interior, fără a fi motivată extern, când voia să asimileze mai mult, de asemenea, acționa alt buton, care trimitea impuls materiei cenușii, animând-o ș.a.m.d.

Dacă vreun desenator de benzi ar fi fost atent, ar fi inventat un super-erou precum Omul Păianjen sau Batman. Stanley Lee însuși (dacă nu ar fi emigrat în America) poate ar fi reușit să realizeze un prototip de om singular, pornind de la lamentația de sine a adolescentului miop (căruia-i lipsea înzestrarea mecanică / electronică a eroilor de celuloid).

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *