25 octombrie 2020

Mai sunt mure! (Fotografie făcută alaltăieri, 23 octombrie)

Am dormitat mai toată ziua, de la ploaie. Nicio dâră de lumină pe cer. Unde este soarele care ne tăbăcește pielea vara?

Nu am apucat să culeg murele care au mai rămas (mai sunt atâtea roze, necoapte, deși am jumulit frunzele din fața lor, pentru a permite razelor să le coacă – a se vedea fotografia de mai sus, făcută alaltăieri).

Articolul meu despre bunicul patern a stârnit chiar controverse. Mama se tot întreabă despre episodul cu pistolul, dar dacă nu-l cunoaște ea sau altcineva din neam (nu toată lumea a știut să adreseze întrebările mele!), nu înseamnă că nu a fost adevărat. Mie mi l-au relatat mama Ioana (bunica) și tata (bunicul, așa-i spuneam: „Tata”, iar lui taică-meu – „Tati”).


Nu am mai scris nimic la studiile mele în lucru, despre Urmuz sau Eminescu, precum nici la cronica despre cartea lui Geo, carte din care am publicat în revistaderecenzii.com primul capitol.

Încep să fiu dominat de melancolia de duminică seara.


Mâine, e Sf. Dumitru. Soră-mea mă îndeamnă să scriu ceva despre felul în care tati își serba ziua numelui, dar eu nu mă simțeam fericit, pentru că mereu eram cu mintea la examenele pe care le aveam de dat (treapta I, treapta a II-a, bacalaureat, admiterea la facultate).

Reușeam să scap tensiunii interioare, când ne vizitau unchiul Dorel, văru-meu Dorin și mătușa-mea Constanța. Doar ce fugise Otilia (vară-mea, sora lui Dorin) cu iubirea vieții ei, Romeo (nu cel din Verona, ci acela din Dobra).

Eram în empatie cu Dorin: dacă el pierdea cu seninătate ocazia de a învăța, eu de ce să mă consum că m-am depărtat de carte? În compensație, îi arătam biblioteca mea, ce volume am mai cumpărat sau ne uitam împreună la fărâma de film pe care o difuza tvr atunci. Urmăream în special filmele de western. Cu un an- doi înainte, ne jucam de-a cowboy și indienii. Purtam la centură pistoale cu capse. Dacă eu făceam pe John Wayne, pe Dorin îl auzeam spunând că e John Mărul. Nu am fost de acord, fiindcă nu identificasem în filme personajul cu un asemenea nume, însă Dorin, pentru a fi convingător, susținea că mai este și John Părul, că știe el. Într-o asemenea situație, dacă-l respingeam pe unul, pe Mărul sau Părul, tot rămânea valabil în joc unul dintre ei.

Unchiul Dorel venise cu un casetofon imens (cred că era prin 1981, anul în care a și cerut să plece din țară, fiind fascinat de America, dar, bineînțeles, nu a primit viză).

Casetofonul impresiona prin mărime, nicidecum prin performanțe acustice. A doua zi, când am revenit de la școală, nu era nimeni acasă. Toată lumea plecase prin oraș – cel puțin, așa era notat în biletul pe care mi-l lăsaseră ai mei pe masă, în sufragerie.

Am început să cercetez aparatul, reușind să-l pornesc. Am ascultat-o pe Lepa Brena – era o casetă cu ea. Lansase în sârbește o melodie românească.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *