29.X.2020: Instantaneu urban

Instantaneu urban

În timp ce „realizam” acest instantaneu, succesiv altora din grădină, la radio, la o emisiune diurnă, se vorbea despre Vincent van Gogh:

-că a pictat peste 900 de tablouri, celebrul pictor trăind numai 37 de ani, că a vândut un singur tablou – „surorii lui”, că, dacă s-ar fi luat după contemporani (care nu-i apreciau arta, fiindcă nu o înțelegeau), nu ar mai fi pictat deloc, dar el și-a împlinit pasiunea, că o lucrare a lui s-a vândut cu peste 16 milioane de euro (eu știam de mai mult).

Una dintre informații mi-a atras atenția, fiindcă nu este corectă. Van Gogh a vândut tabloul fratelui său, care deținea o galerie de artă, nu surorii. În liceu, am citit cartea lui Octavian Paler, Un muzeu în labirint: de atunci, știam acest amănunt

Cu privire la sfârșitul lui Vincent van Gogh: se încetățenise ideea că s-a sinucis prin împușcare. De curând, s-a descoperit un document antonim acestei variante. Adevărul ar fi că el a fost împușcat din greșeală de doi băieți: „Conform oamenilor care-l cunoșteau, Vincent van Gogh a fost omorât accidental de doi băieți, însă acesta a vrut să-i protejeze, susținând că vina este doar a lui”, a declarat Naifeh. Mai mult, în urma cercetărilor a reieșit faptul că unghiul glontelui era unul oblic, și nu drept cum ar fi trebuit să fie dacă artistul s-ar fi sinucis” (Sursa: https://www.b1.ro/stiri/externe/moartea-unui-artist-van-gogh-nu-s-a-sinucis-a-fost-omorat-accidental-13287.html).

La începutul anilor nouăzeci, mi-a căzut în mână un Album color dedicat lui Vincent van Gogh. Atât de mult m-a atras, încât am început să pictez eu însumi. Mai întâi, m-am gândit că pot fi un bun desenator, deși în școală nu creionam bine nici măcar un copac, dar am auzit undeva la radio că „totul este linie” și mi-am zis că linii pot să fac. Am desenat un cal cu călăreț, după o poză văzută în cartea de Limba spaniolă (un auxiliar optim în deprinderea acestei limbi neolatine, pe care îl achiziționasem în 1986, din localitatea Victoria, jud. Brașov, acolo unde mă aflam într-o tabără de creație literară).

Am luat legătura cu un pictor amator, din a cărui muncă îmi aduc aminte de două lucrări, una – un peisaj silvestru, în prim-plan cu doi urși în mișcare, alta reprezentând portretul lui Tudor Vladimirescu (portretul nu-i prea reușise, el se scuza că încă nu l-a finalizat). Mi-a dat rețeta tratării pânzelor (pe atunci, nu găseai atât de ușor pânze tratate) precum și niște cărți „de specialitate”, datorită interesului meu pentru ilustrarea coloristică a luminii.

M-am apucat de pictat. Nu am mai stat să tratez pânze, ci decupam din materialele de croitorie ale mamei. Ca modele, răsfoiam niște reviste franțuzești, achiziționate nu mai știu de unde de către soră-mea. Între timp, mi-am cumpărat pensule, ulei de in, vopsele Tonitza de la magazinul de profesioniști.

Oprea, un vecin de la etajul al treilea, auzise de noua mea pasiune; într-o seară, a venit la noi la ușă cu o planșă enormă. Fiica lui avea ca temă configurarea hărții României. Când am remarcat încrederea lui Oprea în mine, am luat planșa: dintr-o singură sforțare, am conturat pe loc harta țării. A plecat omul extrem de mulțumit, iar eu am rămas uluit de manopera mea.

Am pictat pe astfel de pânze natură moartă (un pește pe o farfurie, fondul fiind galben), dar și un peisaj marin și un zbor de gâște sălbatice (pe care nu le mai dețin și îmi pare rău). Totuși, din acest prim grup de „picturi”, mi-a rămas aceasta:

Am reprodus pe pânză (tratată, pusă pe cadru de lemn) Jocul de biliard și Camera, aparținând lui Vincent van Gogh. Uitându-se la imitații, Adi P. mă întreabă de ce nu mai pictez, pentru că „e păcat să ai un talent și să nu-l valorifici. Scrie și în Biblie” (când va fi citit-o?).

Nu mai aveam liniște. Mă gândeam să pictez cât mai multe lucrări și să deschid o expoziție. Mă preocupa ce să mai plasez în tablouri, de exemplu, în Camera (lui van Gogh, amintită anterior), am „strecurat” un desen mic, un pom… Mirosea puternic a ulei de in în cameră. Tata m-a avertizat ca nu cumva să mă intoxic.

Arta „a mers” până într-o zi, când tata mi-a zis:

-Nu ți-e de ajuns că stai toată ziua cu mintea la poezii? Mai trebuie să te gândești și la picturi?

Observația mi-a părut justă și m-am hotărât să închei capitolul acesta (al artelor plastice).

Mai aveam tuburi întregi de vopsele Tonitza. Tata adusese rama de la grajdul calului – ca să-i pună geam. După ce și-a atins scopul pragmatic, a așezat-o pe balcon (cu geam cu tot), urmând s-o ducă mai târziu la țară. Văzând-o, mi-a venit ideea de a zămisli, absolut dezinvolt (oricum mi-ar fi trecut prin cap), o floare . Am stors ultima picătură de culoare, din fiecare tub în parte. „A răsărit” o floare în relief pe acel geam. Tata îmi cerea ferestruica, s-o repună la grajd, pentru că venea iarna și-i era teamă să nu înghețe calul. Eu așteptam să se usuce vopseaua. S-au rezolvat ambele probleme.

După câteva săptămâni, l-am întrebat pe tata „ce-mi mai face pictura”.

– A dat calul cu piciorul în geam și l-a spart…

Am trecut indiferent peste fapt.

Anul trecut, văru-meu Cristi I. m-a întrebat dacă mai am floarea aceea în relief. I se păruse grozavă.

-Dacă îmi spuneai atunci, aș fi avut grijă de ea, dar, altfel, am crezut că e o simplă tentativă de artă plastică. Oricum, mi-a fost „criticată” de cal (i-am relatat episodul).

Câteva secunde, văru-meu s-a întors în timp, în anii nouăzeci, se vedea pe fața lui că regretă irosirea acelui moft de artă al meu.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *