„Pentru ce să fii judecat? Pentru ceva ce ai fost ursit* să ajungi?”.

Mama ne istorisea frecvent o poveste în copilăria noastră, despre cele trei ursitori… 

Cineva susținea că există și destin și Judecată de apoi, iar omului i s-ar calcula faptele care excedează* condiției predestinate.

Referitor la perioada de dinainte de 1989, despre adunările sau ședințele mereu propagandistice ale p.c.r., prof. N. Pârvulescu îi critica astfel pe cei caracterizați de excesul de zel:

-Nu am nimic cu tine tine= interlocutor generic), pentru că te puneau să aplauzi de două ori, dar de ce aplauzi de trei?

---

Aveam rutina de a face propagandă cărții* în sine, astfel că nu m-am sfiit să-mi port volumul în mână, peste tot unde mergeam.

Oriunde mergeam, în parc, în oraș, aveam câte o carte cu mine, pe care o așezam pe bancă, acolo unde mă opream. Prietenii mei aflaseră de ieșirile mele în oraș, de regulă în centru, și veneau acolo și ei să vorbim.

Prof. N. Pârvulescu era unul dintre conlocutorii mei. I-am împrumutat romanul meu, Umbra scrisului (2010). Mi-a promis că îl va citi și își va exprima și părerea. Am prestabilit noua revedere, la două zile… Aveam ceva emoții, știindu-i intransigența și franchețea colocvială.

-Am citit cartea…

– Bine că nu mai este atât de cald, vorbeam eu, rupt, în aparență, de atmosferă, mă temeam încă de opinia dumnealui.

-Mi-a plăcut, e o carte frumoasă.

Ne-am antrenat în conversații îndelungate pe subiect.

P.S.

Eu însumi cred că Umbra scrisului este peste De ce iubim femeile de M. Cărtărescu. Argument: oricine apucă să-mi deschidă cartea, nu o mai închide decât după ce o va fi terminat de citit.