31 octombrie 2020: Pașaportul (II)

Grădina, alaltăieri

După norvegieni, mai populari au fost turcii. În 2008, mi-a apărut volumul Vis visus sau Forța visului. Aveam rutina de a face propagandă cărții* în sine, astfel că nu m-am sfiit să-mi port volumul în mână, peste tot unde mergeam. Cei mai interesați de carte au fost turcii, erau admirativi la adresa mea, îmi dădeam seama din conversațiile purtate între ei precum și din atitudinea atentă față de mine. Mi-au cerut câte un volum cu dedicație și autograf. Prin nouăzeci, Romulus C., atunci redactor la o revistă literară, mi-a spus că străinii acordă o importanță deosebită scriitorilor, pentru ei cartea fiind „sfântă”. Și avea dreptate, am trăit această realitate. Din grupul nostru, al celor din țară, niciunul nu a fost interesat de carte, măcar să-și fi aruncat un ochi prin ea – mai făceau parte și dintr-un proiect cultural de anvergură (poate și invidia este o cauză, alături de nivelul cultural – am această opinie, nu pentru că era cartea mea și aș fi suferit de nu mai știam de mine, putea fi oricare alta și cred că la fel s-ar fi comportat, cu indolență).


Am asistat la un spectacol folcloric, ținut în aer liber, pe o arenă, în apropierea Dunării… Chiar am stat de vorbă cu un bulgar care jucase fotbal la echipa lor. Știa românește. Se lăuda că a avut onoarea de a juca un amical cu Știința Craiova, pe vremea când activa Ion Oblemenco.

Am vizionat aproape înspăimântat un dans* de-al lor, întrucât pe scenă observasem un jucător – cel mai înalt – că se schimbă vizibil la față, de la efort. Căciula nu-i putea acoperi metamorfoza, deși îi căzuse pe față (în săriturile prevăzute de ritmul muzical). L-am urmărit pe dansator și după încheierea spectacolului și am răsuflat ușurat (la propriu) că nu i s-a întâmplat nimic rău.

S-a mai organizat o masă, cu specific bulgăresc. Nu mă dau în vânt după mâncarea lor. Anterior (cu vreo doi ani), întâlnisem la Casa Scriitorilor de la Neptun, pe Victor O. (împreună cu soția). Am făcut împreună o incursiune cu mașina mea la Balcic, din admirație pentru Regina Maria. El insista să luăm masa acolo, că au o mâncare deosebită, în special niște cârnați, un fel de mici de la noi. Și în prezent, am senzația de greață pe care mi-a lăsat-o îngurgitarea acelor mici bulgărești, îi simt în gât.

Masa la care ne-au invitat partenerii noștri de proiect a fost ceva mai bună. Șeful lor de grup vorbea perfect limba română veche. Străbunica lui fusese româncă (o învățase de la ea). L-am întrebat cum i se pare limba noastră* :

„-Mândră, mândră!” (mi-a răspuns imediat, din convingere). Avea o fiică, Elena, căreia i-am dăruit o carte cu dedicație, folosind alfabetul chirilic (făcusem și rusă în școală). De asemenea, am lăsat* un exemplar și la biblioteca unui Colegiu din oraș, pentru cititorii de limbă română.


Maria, tot cu origini românești, stăpânea foarte bine limba română. Am întrebat-o despre constituirea Bulgariei ca stat. În consecință, am vorbit despre Câmpia Mierlei. Nu m-am putut abține să nu-i amintesc despre Mihai Viteazul, că noi la 1600, când ei abia deveneau stat, o națiune, aveam o conștiință națională reverberantă.

Câtă vreme am stat la Vidin, mă gândeam la versurile eminesciene: „Bulgăroi cu ceafa groasă”. Cu mici excepții, poetul nostru avea din nou dreptate.

(Va urma)

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *