Când Eva și-a revenit, 
Adam a murmurat fericit.
Ecoul a umplut peștera, 
ca pe pahar, picătura de nectar.
Vibrația umană a sunetului 
a încălzit pe femeie, 
care a adormit liniștită -
primul somn din istorie...
Atunci, Adam a prins momentul 
și a ieșit la câmp, unde a respirat larg, 
ca un bătrân mulțumit; s-a ferit să calce 
în băltoaca din față.
Luna se reflecta adânc. 
Adam a rămas blocat, 
o stană de piatră în drum: 
nu-și lămurea 
dacă sursa razelor este în scoarța pământeană, 
ca un deget pe rană
sau apa, oglindind luna, 
este ea însăși lumina. 
A fost întâia cumpănă 
în raport cu natura. 
Nedumerit, 
s-a aplecat și a încercat 
să ia apa în palmă ca pe lampă
și s-o ducă în peșteră, 
pentru a-l veghea, 
dar apa s-a fărâmat în culoare. 
Dezamăgit, a privit în sus.
Cu o față doldora de gânduri de aur, 
luna i-a șoptit posibila cauză a luminii de jos -
proprietatea apei de a purta în cârcă 
imagini proxime. 

Omului i se făcuse atât de tare sete, 
încât, din instinct, 
a pus gura și a băut din băltoacă, 
îmbogățindu-se pe dinăuntru cu înaltă lumină
și, dacă nu ar fi avut acea mintea din rai, încă deșteaptă, 
ar fi umblat, prin codru,
cu o măreață stimă de sine, 
convins că a devenit flamură.