Lucrarea elaborată de Cassian Maria Spiridon, intitulată Iacob Negruzzi la „Convorbiri literare” (Editura Junimea, Iași, 2019), pune în lumină o perspectivă critică valoros structurată asupra rolului fondator al lui Iacob Negruzzi: reevaluarea critică, reperele biografice identitare și rolul lui Iacob Negruzzi în agregarea și menținerea coeziunii grupării de la „Convorbiri literare”. Demersul lui Cassian Maria Spiridon este cu atât mai potrivit, cu cât el însuși poate fi denumit, prin analogie funcțională și vocație instituțională, drept un „Iacob Negruzzi modern”, continuând rigoarea editorială ieșeană.
Premisa hermeneutică a volumului se constituie ca o parafrază polemic-productivă la celebra teză a lui Garabet Ibrăileanu din Spiritul critic în cultura română. Dacă Ibrăileanu îl decreta pe Costache Negruzzi drept „primul junimist” – datorită sintezei dintre tradiție și modernitate specifice operei lui –, Cassian Maria Spiridon deplasează accentul de la dimensiunea ideologică la cea pragmatic-instituțională, desemnându-l pe Iacob Negruzzi drept „primul convorbirist”. Această distincție recunoaște meritul de necontestat al lui Iacob Negruzzi de a fi fost catalizatorul, secretarul perpetuu și administratorul vizionar al revistei. Fără rigoarea lui organizatorică, energia creatoare a Junimii nu s-ar fi cristalizat într-un proiect publicistic de o asemenea longevitate și autoritate canonică.
Pentru a contura un portret intelectual coerent, Cassian Maria Spiridon extrage din biografia subiectului său câteva secvențe existențiale cu valoare de simptom ideologic: ascendența familială (perpetuarea unui prestigiu cultural și a unei responsabilități civice moștenite de la Costache Negruzzi, factor determinant în formarea conștiinței elitiste), studiile în Germania și Jurnalul redactat în limba germană pe parcursul anilor de formare academică. Jurnalul atestă asimilarea rigorii germane, a spiritului analitic și a disciplinei de muncă – trăsături care vor amprenta ulterior stilul de conducere al „Convorbirilor”. Reîntoarcerea lui Iacob Negruzzi în Moldova în anul 1863, după o absență de 11 ani, marchează momentul decisiv al sincronizării tânărului jurist cu energiile colective care aveau să genereze societatea Junimea: „Pe 9 august își susține teza de doctorat și va obține igni cum laude (prin foc cu laude), cu o zi înainte a fost declarat doctor utriusque juris (doctor al oricărui drept). Se întoarce în țară pe 25 octombrie 1863. La sfârșitul lui 1863 și începutul lui 1864 îl va cunoaște pe Vasile Pogor în casa lui Mihail Cerchez, apoi, prin intermediul lui Petre Carp, cu care era în relație încă din studenție, cunoaște pe Titu Maiorescu și, la scurt timp, pe Theodor Rosetti. După una dintre Prelecțiunile populare, care debutaseră în 1864 pe 9 februarie, se adună la Titu Maiorescu acasă pentru a asculta traducerea lui Carp din Macbeth, întâlnire apreciată de Negruzzi drept întâia ședință a Junimii încă înainte ca Rosetti să-i fi dat numele”.
Miza lucrării constă în aplicarea unei metode de contextualizare socio-culturală. Autorul reîncadrează parcursul lui Iacob Negruzzi în dinamica epocii pașoptiste și postpașoptiste, cu accent pe modul în care spiritul germanic, asimilat în tinerețe, a servit ca filtru raționalist împotriva exceselor de limbă și ideologie din cultura română a secolului al XIX-lea.
Studiată pe bună dreptate ca un pilon fundamental în programa școlară și academică sub sintagma generică „Junimea și Titu Maiorescu”, activitatea societății ieșene capătă o nouă adâncime analitică prin intermediul cercetării semnate de Cassian Maria Spiridon. Lucrarea lui oferă o perspectivă clarificatoare asupra momentelor de consolidare a grupării și scoate la iveală detaliile structurale și deciziile logistice care au fundamentat impactul ei cultural.
Un prim aspect crucial, evidențiat de autor, îl constituie obținerea autonomiei editoriale prin achiziționarea unei tipografii și a unei edituri proprii. Această independență tehnică a ridicat imediat problema orientării strategice a producției de carte. În acest context de căutări, se conturează inițiativa vizionară a lui Titu Maiorescu de a alcătui Antologia poeziei românești (1867) — un demers editorial, canonizator, menit să filtreze valoarea estetică a liricii autohtone de până la acel moment. Pe de altă parte, dimensiunea periodică a mișcării îi este datorată în mare măsură lui Iacob Negruzzi. După cum demonstrează Cassian Maria Spiridon, fondarea unei publicații literare reprezentase un deziderat de lungă durată al acestuia. Propunerea lui de a crea revista „Convorbiri literare” — al cărei titlu îi aparține în mod direct — a evidențiat trecerea de la o aspirație personală la un proiect de grup integrat. Ca recunoaștere a viziunii și devotamentului organizatoric, Negruzzi a fost investit cu funcția de redactor-șef și a devenit motorul editorial care a asigurat continuitatea și coerența ideologică a celei mai importante reviste literare din epoca marilor clasici.
Faza preliminară constituirii Societății „Junimea” beneficiază de o analiză aprofundată în cercetarea lui Cassian Maria Spiridon, care reconstituie contextul dinamic al epocii prin prisma mărturiilor lăsate de Iacob Negruzzi. În perioada premergătoare cristalizării grupării, Negruzzi — pe atunci decan al Facultății de Drept din Iași — se afirma deja în spațiul public ca o personalitate marcantă, colaborând activ la publicația de orientare unionistă „Vocea Națională”. Această etapă de incubație intelectuală s-a concretizat în redactarea a unsprezece puncte statutare fundamentale, menite să jaloneze obiectivele, structura și direcțiile de acțiune ale noii societăți culturale și științifice. Un aport deosebit al analizei realizate de Cassian Maria Spiridon constă în aducerea la lumină a unor aspecte mai puțin cunoscute din preistoria mișcării.
Structura de ansamblu și mecanismele interne de funcționare ale „Junimii” sunt fidel reflectate în corespondența privată a vremii, cu precădere în epistola din 18/29 martie 1865 trimisă de Iacob Negruzzi către Dimitrie P. Bonachi. Documentul, de altfel de o valoare documentară inestimabilă, oferă o imagine detaliată asupra primelor demersuri administrative și ideologice, clarificând nuanțe istorice care au rămas mult timp în umbra canonului istoriografic tradițional.
Momentul din 1892, când revista „Convorbiri literare” își celebra primul sfert de veac, nu reprezintă o simplă bornă calendaristică în istoriografia noastră culturală, ci — așa cum prinde excelent Cassian Maria Spiridon — o adevărată teofanie simbolică a spiritului junimist. În centrul ritualului fondator și reconstituant, se profilează figura lui Iacob Negruzzi. Departe de a fi un simplu administrator al paginilor sau un bibliotecar al memoriei colective, el acționează ca un veritabil architectus al mitologiei grupului. El este cel care ordonează haosul creativ al dimineților junimiste, adunând corespondențele, protocoalele informale și energiile unui vis colectiv pentru a le transpune într-o cartografie coerentă. Sub coordonarea lui meticuloasă, tomul festiv se metamorfozează într-un axis mundi al criticii și al literaturii române. Negruzzi orchestrează un joc subtil de oglinzi paralele între trecutul eroic al primelor ședințe din casa lui Titu Maiorescu și prezentul deja instituționalizat.
Apariția numărului festiv al Convorbirilor literare din 1892, la împlinirea a un sfert de veac de la fondare — moment asupra căruia Cassian Maria Spiridon se oprește pe bună dreptate —, nu este un act festiv de curtoazie literară. Ea reprezintă punctul culminant al unei evoluții ideologice și estetice care a modelat, în bine și în rău, întreaga noastră cultură modernă. Este momentul în care Junimea privește înapoi pentru a-și evalua moștenirea și pentru a-și consfinți rolul istoric, iar în această operă de bilanț și de fixare a unei tradiții, rolul lui Iacob Negruzzi a fost de o importanță capitală. Negruzzi n-a fost doar un simplu secretar sau un organizator administrativ; el a fost sufletul practic, spiritul de continuitate și observatorul lucid al mișcării. Dacă Titu Maiorescu a dat junimismului direcția filosofică și disciplina critică, Iacob Negruzzi a fost cel care a menținut vie legătura dintre scriitori, cel care a nutrit paginile revistei cu răbdare și devotament, adunând, în jurul „Convorbirilor literare”, energiile creatoare ale epocii. Fără dârzenia și temperamentul lui echilibrat, fără această muncă de atelier desfășurată adesea în umbră, dar cu o adâncă înțelegere a rolului social al literaturii, numărul aniversar din 1892 — și, în fond, întreaga durabilitate a grupării ieșene — n-ar fi avut aceeași greutate în conștiința publică românească: „Pe prima pagină avem portretele întemeietorilor, cu Titu Maiorescu în mijloc, înconjurat de Iacob Negruzzi, P. P. Carp, Th. Rosetti, V. Pogor. Sumarul este foarte variat și semnează peste 60 de autori, practic aproape toți colaboratorii revistei de-a lungul celor 25 de ani”.
Nu a fost un membru activ și nici redactor la „Convorbiri literare”, însă legătura lui Iosif Vulcan cu cercul de la Iași a existat la nivel de vizite, corespondență și colaborări ocazionale (trimiterea unor scrieri sau primirea de aprecieri în paginile revistei). Cassian Maria Spiridon – în studiile despre istoria „Convorbirilor” sau despre rețeaua literară a epocii – invocă de regulă două aspecte esențiale legate de prezența lui Iosif Vulcan în ambianța junimistă: vizitele la ședințele Junimii și întâlnirile directe. Deși trăia în Transilvania (sau la Pesta), Iosif Vulcan a făcut drumuri în Vechiul Regat și s-a oprit la Iași, unde a fost primit ca oaspete de seamă în „cenaclul” Junimii. A asistat la faimoasele citiri din casa lui Titu Maiorescu sau a lui Vasile Pogor, unde a luat contact direct cu atmosfera intelectuală ieșeană.
Fără a diminua rolul tutelar al lui Titu Maiorescu, volumul Iacob Negruzzi la „Convorbiri literare” demonstrează convingător că destinul de excepție al Junimii s-a sprijinit pe o dublă fundație: una teoretică, asigurată de mentorul critic, și una pragmatic-instituțională, edificată cu tenacitate de „primul convorbirist”.
Lucrarea lui Cassian Maria Spiridon se impune drept o contribuție de referință la cunoașterea istoriei „Convorbirilor literare”, tocmai prin privirea avizată a celui care înțelege din interior munca nevăzută a construirii și menținerii unei reviste de prestigiu.