În curte, 
lumina de la becul de sub streașină 
este amplificată de omătul care doarme peste lucruri. 

Ies în tindă, 
chemat de bunicul să-mi arate sania, 
la care a tot lucrat. 

Mare făurar! mă gândeam. 
Cine știe ce bidiviu voi întrece pe drum, 
când voi ajunge pe pârtie. 

Cât o muscă, 
sania era proptită în grămada albă, 
chiar înspre cușca unde însuși câinele 
adulmeca urma saniei,  
dar ce dificultate și pentru el să o discearnă, 
întrucât nu se vedea o boabă. 
Prea mică! 
dar m-am consolat - poate să alunece, 
mai știi? 
și să aibă viteză cât orătăniile zglobii. 

M-am suit pe sanie, 
încrezător că voi fi fulger, 
cel puțin pe povârniș 
și vâști! m-am trezit la realitate, 
din visul de a avea o sanie cumsecade, 
pe care să o arăt mâine copiilor din drum. 

Nu a alunecat sania nici măcar un centimetru, 
deși am împins cu picioarele în pământ, 
cât am putut. 

Eu m-am dus de-a dura, 
de la inerția frântă brusc 
de la tălpicul afundat în omătul plăpând.