În fiecare sâmbătă, 
urc într-un tren imaginar al mirajului, 
spre ținuturi de soare și praf – Australia mea de hârtie 
și ecran, pe care Discovery mi-o inspiră. 

Ținuturile despletite respiră sub cerul întins, 
iar păsările scriu în cosmos, 
cu aripi de cerneală albastră, 
mesaje despre umbrele care dorm pe brazde.

De undeva, 
dintr-un unghi nevăzut al gândului, 
se strecoară o șoaptă a anotimpurilor 
care se răsfrâng peste noi. 
  
Ogorul, poate gol, 
poate încărcat de coceni îndărătnici, 
așteaptă un plug care să-i mângâie coasta 
cu promisiunea semănatului. 
Îmi pare că pământul nu mai este doar al nostru, 
ci al îndoielilor care-l prind în lanțuri.

Dar în noi încă pâlpâie un dor de călătorie, 
un dor de a ne cufunda brațele în lutul visurilor, 
de a ara până când pomii vor cânta din nou 
din frunză.