Cea mai mare plictiseală vara în copilărie 
era pe la orele 12, 
când totul se stingea sub dictatura soarelui... 
cum o picătură de apă se evaporă în arșiță. 

Găinile nu mai cotcodăceau, 
iar copiii, tovarășii mei de joacă, 
nici până astăzi, 
nu știu unde se retrăgeau
în acel interval... 
nu am nicio explicație. 

Eu mai ieșeam pe drum, 
în căldura de cuptor a zilei, 
mă uitam de ei, 
dar nici țipenie de om, pardon! de copil 
nu zăream. 

Ceasul se topea lent ca o turtă de ceară...

Deși nu aveam decât mici idei, 
că acum e noapte aici, 
iar pe acolo sunt două primăveri pe an,
fără iarnă, 
mă gândeam la California, 
care mi se părea cel mai frumos nume din lume -  
numai când îmi suna în urechi, 
inima o simțeam fericită 
ca un codru în răsunetul păsărilor de pe ram, 
cu soare în glas. 

M-aș fi bucurat să mă pot urca în autobuz 
și să părăsesc satul de la orele 12 la 18, 
când parcă sub plapumă se ascundea totul... 

Aproape de inserat - mai pâlpâiau mâini de raze 
în cer - , 
se întorceau, 
câteodată, 
ciobanii de la stână, 
cu mica turmă de oi în față, 
iar ei, 
suiți în spinarea câte unui măgar, 
cu picioarele aproape de pământ, 
în cămașă albă, 
păreau voievozii uitați ai istoriei.  

Pe măgarii fără călăreț, 
erau puse cașurile, 
din care se scurgea zerul în praful din drum...