12:00...
​la amiază, satul intra în tăcere.
soarele tăia totul în două.
găinile nu mai cotcodăceau.

​ieșeam pe drumul încins ca o plită,
căutam un semn de viață,
dar nu era nimeni,
niciun tovarăș de joacă...

ora 12 se întindea lent,
ca o turtă de ceară lăsată la soare.
înfrângeam monotonia prin câteva idei,
​că, undeva, acum e noapte.
​că există un loc cu două primăveri 
și nicio iarnă.

​mă gândeam la California.
era cel mai frumos cuvânt din lume.
când îl auzeam,
inima mi se umplea de zgomot alb,
ca o pădure plină de păsări
care cântă toate deodată.

​visam doar să urc în autobuzul de 12:00
și să mă întorc la 18:00,
când toropeala își ridica talpa de pe sat.

​abia spre seară,
când cerul mai agăța de orizont câteva raze,
apăreau ciobanii.
mici, urcați pe măgari,
cu picioarele aproape târșâind prin praf.
iar pe măgarii liberi, din spate,
stăteau bucățile de caș —
albe, calde,
scurgând zer pe drumul de întoarcere...