Vreau să fotografiez 
statuia ecvestră a lui Avram Iancu. 
Nu e nimeni pe aleea spre el. 

Când să apăs pe butonul de la telefon, 
apare un cuplu din stânga: el, 
destul de durduliu și cu barbă, 
ea, ceva mai bine. 
Se țin strâns de mână. 

Barba îl plasează pe tânăr 
la orice categorie de vârstă. 

Trec pe dinaintea statuii, 
îmi imaginez cum se mergea pe cai 
în timpul Revoluției de la 48; 
ce va fi fost pe atunci, aici? 

Mă întorc spre banca 
pe care o părăsisem de curând 
și unde îmi lăsasem puținul bagaj de mână. 

Cei doi, 
la vreo douăzeci - treizeci de metri 
distanță de mine, 
sunt ei, de această dată, 
cu aparatul în mână, 
pentru a-l fotografia pe Iancu, 
dar în calea lor, 
mă aflu eu, 
cel care le obstrucționez vederea 
spre obiectiv.
 
S-a întors roata, 
tocmai ce îmi desfășuram în minte Memento mori, 
apreciind modul în care Eminescu 
a conceput timpul - ca pe un for susținut 
de stâlpi enormi, 
înfipți în stele.

Când s-a lăsat peste glie tăcerea amurgului sacru,
Cucul cel iute la zbor tăcu în pădurea umbroasă;
Adânc se plecară spicele grele în lanul de grâu,
Alături de macul cel roșu, podoabă a câmpului rodnic.

O, și din culmi se stârni o furtună cu nori ca de smoală,
Grozav amenințătoare peste dealul cel înalt și pustiu;
Vechiul cântăreț, greierele, își stinse atunci glasul firav,
Iar frunzele falnicilor castani încremeniră sub cer.

Numai pe scara cotită, cioplită în piatră adâncă,
Răsună foșnetul tainic al mândrului tău veșmânt.
În odaia cuprinsă de umbre ardea lumânarea senină,
Până ce mâna-ți divină, lucind ca argintul curat,

Îi stinse flacăra mică. Și-atunci peste întreaga zidire
Căzu noaptea adâncă, fără de stele și fără vreo boare.