12:00...
​la amiază, satul intra în tăcere.
soarele tăia totul în două.
găinile nu mai cotcodăceau.

​ieșeam pe drumul încins ca o plită,
căutam un semn de viață,
dar nu era nimeni,
niciun tovarăș de joacă...

ora 12 se întindea lent,
ca o turtă de ceară lăsată la soare.
înfrângeam monotonia prin câteva idei,
​că, undeva, acum e noapte.
​că există un loc cu două primăveri 
și nicio iarnă.

​mă gândeam la California.
era cel mai frumos cuvânt din lume.
când îl auzeam,
inima mi se umplea de zgomot alb,
ca o pădure plină de păsări
care cântă toate deodată.

​visam doar să urc în autobuzul de 12:00
și să mă întorc la 18:00,
când toropeala își ridica talpa de pe sat.

​abia spre seară,
când cerul mai agăța de orizont câteva raze,
apăreau ciobanii.
mici, urcați pe măgari,
cu picioarele aproape târșâind prin praf.
iar pe măgarii liberi, din spate,
stăteau bucățile de caș —
albe, calde,
scurgând zer pe drumul de întoarcere...

Când Helios, 
din carul de aur, revarsă
săgeți de văpăi peste ogoare și holdele arse...
În ceasul al șaselea, 
când umbra pe pământ se restrânge
sub apriga-i dictatură, 
suflarea întregului sat se stinge,
precum o picătură de apă 
care piere în pulberea caldă.

​Nu se mai auzea cotcodăcitul găinilor,
iar copiii, tovarășii mei de joacă,
nici până astăzi, nu știu unde se retrăgeau
în acel interval...
Ieșeam în drum,
în zăpușeala fierbinte ca vatra unui Hefaistos măreț,
să mă uit de ei,  
dar ulița, goală,
nici țipenie de om, pardon! de copil. 

Și timpul se topea greoi, 
ca în tabloul lui Dali.

​Înfrângeam monotonia cu două gânduri discrete:
că hăt departe, peste mări, noaptea își întindea mantia,
și că, pe-acele tărâmuri, 
dăinuiau două primăveri fără iarnă.
Mă gândeam la California, 
tărâmul făgăduinței,
al cărui nume îmi suna în urechi ca un imn.

Atunci, 
inima mea se pătrundea de bucurie,
așa cum rezonează un codru des 
sub cântul păsărilor.

​O, cum aș fi vrut să mă urc pe telegarul de fier, 
pe autobuzul rapid,
să părăsesc satul de la ceasul amiezii până la apus,
când toropeala ascundea totul 
ca o mantie grea de războinic!

Dar, 
când Hesperos aprindea 
pe cer 
ultimele raze de soare,
ciobanii se întorceau de la stână, 
cu turmele mici de oi...
Urcați pe spinarea măgarilor, 
cu picioarele aproape de pământ,
înaintau agale, 
conducând alaiul spre vatră;
Iar pe măgarii neîncălecați, 
atârnau cașurile albe ca spuma mării,
din care zerul curgea picătură cu picătură...

Cea mai mare plictiseală a verilor din copilărie 
începea pe la orele douăsprezece, 
când totul amuțea sub dictatura soarelui 
și se evapora, încet, ca o picătură de apă în arșiță.

Găinile nu mai cotcodăceau, 
iar copiii, 
tovarășii mei de joacă, 
nu știu unde dispăreau — nici până astăzi 
n-am găsit vreo explicație.

Eu mai ieșeam pe drum, 
în căldura de cuptor, 
și mă uitam după ei, 
dar nu zăream nici țipenie de om — pardon! de copil.

Orele se scurgeau lent, 
ca turte mari de ceară. 
Și, 
deși nu aveam decât mici idei: 
că acum e noapte și că pe acolo sunt două primăveri, 
fără iarnă — mă gândeam la California, 
care mi se părea, 
pe atunci, 
cel mai frumos nume din lume. 
Numai când îi auzeam numele, 
inima mi se umplea de bucurie, 
ca un codru, în răsunetul păsărilor de pe ram, 
cu soare în glas.

M-aș fi bucurat să mă pot urca într-un autobuz 
și să părăsesc satul 
între orele douăsprezece și șase seara, 
când, 
sub plapuma amiezii, 
se ascundea totul: casele, drumurile, oamenii și, 
mai ales, 
timpul.

Aproape de înserat — când de bolta cerului mai atârnau încă destule mâini de raze — se întorceau 
câteodată 
ciobanii de la stână, 
cu mica turmă mergând înaintea lor. 

Ei veneau călare pe câte un măgar, 
cu picioarele aproape atingând pământul. 

Pe măgarii fără călăreț, 
erau puse cașurile, 
din care se scurgea încet zerul.

Și abia atunci, 
odată cu umbrele care începeau 
să se lungească pe drum, 
lumea își amintea să existe din nou.

Se apropiau tainele de noapte. 

Cea mai mare plictiseală vara în copilărie 
era pe la orele 12, 
când totul se stingea sub dictatura soarelui... 
cum o picătură de apă se evaporă în arșiță. 

Găinile nu mai cotcodăceau, 
iar copiii, tovarășii mei de joacă, 
nici până astăzi, 
nu știu unde se retrăgeau
în acel interval... 
nu am nicio explicație. 

Eu mai ieșeam pe drum, 
în căldura de cuptor a zilei, 
mă uitam de ei, 
dar nici țipenie de om, pardon! de copil 
nu zăream. 

Ceasul se topea lent ca o turtă de ceară...

Deși nu aveam decât mici idei, 
că acum e noapte aici, 
iar pe acolo sunt două primăveri pe an,
fără iarnă, 
mă gândeam la California, 
care mi se părea cel mai frumos nume din lume -  
numai când îmi suna în urechi, 
inima o simțeam fericită 
ca un codru în răsunetul păsărilor de pe ram, 
cu soare în glas. 

M-aș fi bucurat să mă pot urca în autobuz 
și să părăsesc satul de la orele 12 la 18, 
când parcă sub plapumă se ascundea totul... 

Aproape de inserat - mai pâlpâiau mâini de raze 
în cer - , 
se întorceau, 
câteodată, 
ciobanii de la stână, 
cu mica turmă de oi în față, 
iar ei, 
suiți în spinarea câte unui măgar, 
cu picioarele aproape de pământ, 
în cămașă albă, 
păreau voievozii uitați ai istoriei.  

Pe măgarii fără călăreț, 
erau puse cașurile, 
din care se scurgea zerul în praful din drum...