Cea mai mare plictiseală a verilor din copilărie începea pe la orele douăsprezece, când totul amuțea sub dictatura soarelui și se evapora, încet, ca o picătură de apă în arșiță.
Găinile nu mai cotcodăceau, iar copiii, tovarășii mei de joacă, nu știu unde dispăreau — nici până astăzi n-am găsit vreo explicație.
Eu mai ieșeam pe drum, în căldura de cuptor, și mă uitam după ei, dar nu zăream nici țipenie de om — pardon! de copil.
Orele se scurgeau lent, ca turte mari de ceară. Și, deși nu aveam decât mici idei: că acum e noapte și că pe acolo sunt două primăveri, fără iarnă — mă gândeam la California, care mi se părea, pe atunci, cel mai frumos nume din lume. Numai când îi auzeam numele, inima mi se umplea de bucurie, ca un codru, în răsunetul păsărilor de pe ram, cu soare în glas.
M-aș fi bucurat să mă pot urca într-un autobuz și să părăsesc satul între orele douăsprezece și șase seara, când, sub plapuma amiezii, se ascundea totul: casele, drumurile, oamenii și, mai ales, timpul.
Aproape de înserat — când de bolta cerului mai atârnau încă destule mâini de raze — se întorceau câteodată ciobanii de la stână, cu mica turmă mergând înaintea lor.
Ei veneau călare pe câte un măgar, cu picioarele aproape atingând pământul.
Pe măgarii fără călăreț, erau puse cașurile, din care se scurgea încet zerul.
Și abia atunci, odată cu umbrele care începeau să se lungească pe drum, lumea își amintea să existe din nou.
