Când Helios, 
din carul de aur, revarsă
săgeți de văpăi peste ogoare și holdele arse...
În ceasul al șaselea, 
când umbra pe pământ se restrânge
sub apriga-i dictatură, 
suflarea întregului sat se stinge,
precum o picătură de apă 
care piere în pulberea caldă.

​Nu se mai auzea cotcodăcitul găinilor,
iar copiii, tovarășii mei de joacă,
nici până astăzi, nu știu unde se retrăgeau
în acel interval...
Ieșeam în drum,
în zăpușeala fierbinte ca vatra unui Hefaistos măreț,
să mă uit de ei,  
dar ulița, goală,
nici țipenie de om, pardon! de copil. 

Și timpul se topea greoi, 
ca în tabloul lui Dali.

​Înfrângeam monotonia cu două gânduri discrete:
că hăt departe, peste mări, noaptea își întindea mantia,
și că, pe-acele tărâmuri, 
dăinuiau două primăveri fără iarnă.
Mă gândeam la California, 
tărâmul făgăduinței,
al cărui nume îmi suna în urechi ca un imn.

Atunci, 
inima mea se pătrundea de bucurie,
așa cum rezonează un codru des 
sub cântul păsărilor.

​O, cum aș fi vrut să mă urc pe telegarul de fier, 
pe autobuzul rapid,
să părăsesc satul de la ceasul amiezii până la apus,
când toropeala ascundea totul 
ca o mantie grea de războinic!

Dar, 
când Hesperos aprindea 
pe cer 
ultimele raze de soare,
ciobanii se întorceau de la stână, 
cu turmele mici de oi...
Urcați pe spinarea măgarilor, 
cu picioarele aproape de pământ,
înaintau agale, 
conducând alaiul spre vatră;
Iar pe măgarii neîncălecați, 
atârnau cașurile albe ca spuma mării,
din care zerul curgea picătură cu picătură...