Tricicleta albastră avea o șa mare, de lemn. Roata din față, prevăzută cu spițe zincate și cauciuc, era mai mare decât roțile din spate, evocând, prin configurație, principiile velocipedului.

Am urcat pe tricicletă și am dat la pedale, prin tindă, teren pe care mergea impecabil. Așteptam cu înfrigurare ora la care ar fi ieșit și ceilalți copii în poiană, pentru a le arăta bidiviul meu, manevrat prin coarne.

În poiană…

Era soare, pământul ușor jilav. Toți ochii erau ațintiți asupra mea. Am pedalat. Roata din față, prinsă în pământul cleios, s-a blocat, eu am forțat să trec este hop și tricicleta s-a frânt, de la încheietura coarnelor cu șaua, nu de tot, dar suficient cât să devină inutilă. Am fost trist, mă simțeam trădat de obiect, pe care am început să-l detest ca pe un om. Am apucat-o de „burtă” și m-am dus la tata în curte, să mi-o repare, însă reglajul era imposibil.

Apăruseră și tricicletele de metal, mai rezistente. Gigi, un coleg de clasă, care nu mai creștea, pedala de mama focului prin vale, în poiana bunicilor. Mama nu s-a tocmit cu mine: „Ți-am luat una, dar dacă nu ai fost în stare de ea, ce să-ți fac?”. Nu aveam cum să-i întorc replica, deși mă tot gândeam.

Sub șoprul de la ogeac, tricicleta a devenit mașină de curse, iar eu, pilot de formula 1. Învârteam toată ziua la roată, precum la volan, schimbam viteze fictive, ambalam sonor motorul, când luam curbe. Trăiam senzația cursei, la fel ca în realitate, previzionam piste înguste, mașini pe care le depășeam.