În cel mai recent volum, intitulat Te visează bufnița albă (Ed. Napoca Star, 2021), Maria Pal configurează portretul bărbatului ideal. Privit cu insistență, interlocutorul poetei are reacția unui acrobat, însă în plan abstract, acolo unde numai cei care, uniți printr-o scânteie a sufletului, se abat de la realitate, pentru a se regăsi și înțelege pe sine. Zbaterea bărbatului de a descifra ceea ce i se comunică nonverbal este percepută de autoare ca expresie a unei sensibilități extravagante, identificabilă numai în rândul lepidopterelor: „speriat te agăți de lianele înțelesului / faci salturi periculoase / jonglezi printre capcanele din abis // din muguri de speranță strigi” (Dansezi cu fulgii). Autoarea se teme ca impresia atât de bună pe care i-o lasă conlocutorul să nu fie spulberată de nicio umbră din spațiu ori de aiurea, de aceea, în poemul următor, portretul, schițat anterior, va primi tonuri gri, de voită ponegrire, drept măsură de protejare a firii proprii, în cazul unei deziluzii în comunicare, al unui declic neanticipat: „cari în spate un ocean de furtuni / cu eșuate corăbii” (Cântec de clopot). Cel idolatrizat recurge la întreprinderi inspirate de faptele profeților biblici, fiindcă este animat de o dorință simplă, aceea de a-i fi recunoscut efortul și răsplătit: „uiți de frică și reunești marea despicată în două / prefaci vinul în apă / înveți orbii să planteze minuni în culori / ologii să sprijine ceața în cârje la fiecare pas // și speri să apară de undeva / cineva / care în sfârșit / să te condamne la fericire” (Condamnat la fericire); pentru a fi luat în continuare în serios, la nivelul pretențiilor, acest bărbat, interceptat de cititori în baza trăsăturilor lui morale, duce o viață austeră, de mim al marilor pustnici: „locuiești ca un pustnic într-un templu / cu pereții clădiți din pomi înfloriți / unde geneza respiră întotdeauna criptat” (Simfonia unui destin). Acest regim de viață asumat, care a ajuns popular în rândul tot mai multor oameni, saturați de oraș, îi facilitează corespondența imediată cu îngerul său, care „nu obosește nicicând / să dirijeze corul din simfonia unui destin”. Dintr-o perspectivă a cuiva ubicuu, precum este poeta, este surprins acest mod cumpănit de existență, nu prea depărtat de cel al lui Robinson Crusoe ori al altui erou înstrăinat de civilizație. Astfel, la „orizont apare o dimineață veselă / trage draperiile de pe ziua timidă / aburind de speranță // se întind ochii felinarelor // ceața se întinde în palatul vrăjit // îngerii trezesc zâmbete / și roagă pământul să dea lecții despre încolțiri” (Întrebarea nu ruginește). Plimbările sunt efectuate într-un cadru asemănător aceluia din romanele semnate de Charles Dickens, un cadru al uitării, predispus însă acțiunii de îmbunătățire a omului. Păianjenilor, aterizați, în frenezia de a coloniza, pe „cărările unde foșnesc pașii tăi” (Un fir de lumină), bărbatul, evocat precum într-un studiu de caz, le sculptează, cu „degete fremătătoare un cotlon / din care țâșnesc anotimpurile / năvalnic”. Deși, în general este călăuzit de intenții bune, totuși faptele lui sunt umbrite de expectativa răsplății, specificitate morală care îl apropie de statutul, deloc de invidiat, al fetei moșului din basm, interlocutorul admirat dovedindu-se, în cele din urmă, a fi o replică, ameliorată de dragostea ce i se poartă, a acesteia. 

Cu acest volum, al cărui titlu sună ca o declarație fățișă de dragoste, Maria Pal dă curs inimii să-și cânte bucuria, în stihuri de rafinament emoțional.