Peste doi-trei ani, poate patru, l-am revăzut pe Patrick Duffy (cel care l-a interpretat pe Boby, idolul femeilor din sat), în Omul din Atlantis, producție care nu era, nici pe departe, de același ecou precum Dallas, nici nu avea cum, pentru că timpurile se mai schimbaseră, iar tema filmului era de domeniul SF, care, totuși, pe noi, copiii de clasa a cincea sau a șasea, ne interesa.

Strânși, de această dată, la ai lui Meanu, într-o cameră, unde Tinca, mama lui Aurică, un băiat cam de vârsta mea, își legăna pe cel de-al treilea copil – pe picioare, suită în pat -, urmăream, cu sufletul la gură, acomodarea monstrului marin – avea degetele unite printr-o membrană – cu moravurile de pe planeta noastră: mereu se afla într-o încurcătură, pe care o depășea într-un stil atât de uman, încât părea singurul pământean bun, când, de fapt, el era un extraterestru, pierdut în adâncurile oceanului.

Între cei de față, se regăsea și Liliana, o fată venită în vacanță, la nea Jan, bunicul său. Pentru ea, l-aș fi dat la o parte pe Patrick, însă distribuția a fost făcută și nu fusesem cooptat. Totuși, un bun scenarist puteam fi: le spuneam (anticipam) ce se va întâmpla în secvențele cruciale din film și nu greșeam niciodată, fiindcă firul narativ se desfășura după vorba mea. Toți – cred că eram vreo șase copii – deveniseră mai atenți la mine, decât la film și reacționau veseli când vedeau ca am dreptate: „Parcă tu l-ai fi scris!” – se refereau la film.

(Va urma)