Inima, 
ținând în brațe apogeul sufletului,
palpită animat,
în aplauzele muzelor,
care, fără a cânta poetului, 
riscă a rămâne afișe pe stâlpi...

Cu tălpi ușoare,
prin fulguiri și ploi,
s-a întors primăvara -
tolănită în șezlong, 
deja își numără păsările cocoțate în pomi
și le dă glas vesel în pieptul ca suveica. 

Astăzi, 
când pământul n-a rămas într-un picior să țopăie pe axă,
precum așteptară demonii dezastrului,
ci, iată-l! învârtit de mâna Domnului, 
dă uitării stânca pe care însuși Prometeu a zăcut, 
de ce, vestalelor, vă faceți bagajele,
pentru a urca în miraj? 
Pentru ce vă munciți 
să treceți vămile, înspre Olimp? 

Una dintre voi, 
vestalelor în răzvrătire,
ca apele ieșite din matcă, 
a luat cu sine o floare de liliac mov,
sub vestmânt, la piept. 
În vorbă cu tatăl vostru, 
leneș răsfrânt în jilț, 
el a mirosit. 
-Apropie-te! Zeus a zis.
Ce este parfumul acesta?
-De la floarea de liliac! 
-Și voi, 
de la tăria miresmei, 
ați greșit căile de zbor 
și înspre mine, bosumflate, 
ați pornit?  Mai mult de atât,
vă aud fredonând cântece de copii.
-Iertare, tată! ați îngăimat
și v-ați întors în poiană. 
Din pagină, 
gura poetului vă implora: 
„Veniți, privighetoarea cântă 
și liliacul e înflorit!”.
E! ca din boxă versul
(trecut sub tăcere, odinioară)
vă părea a răsuna.

Dacă nu aflați pe nimeni în lume
cu inima deschisă,
deși întâlnirea fastă cu voi -
de când o aștept! - 
mirați-vă de roze,
al căror parfum ca stâlp 
susține veșnicia, 
abia întrezărită de fiecare om. 

Probabil că în inimi,
se vor fi produs furtuni,
care au spulberat bucuria 
și bunătatea din ființa îmbătrânită,
sub talpa vremii, 
dar uitați-vă în jur: 
pământul a zămislit vestitul liliac, 
iar în azur se aude 
al privighetorii glas.
Nu e aceasta o minune? 
Ce mai așteptați? 
Dulcețuri și apă, 
din mâna gospodinei 
(gătite elegant)?
Vă dirijez eu corul, 
veniți degrab'!
Culoarea este punctul de sprijin,
cerut de Galilei, 
ca să răstoarne planeta
între florile plutind, 
ca fluturii, 
pe axă...

(Va urma)