15 decembrie, 2020

Am ieșit în curte, am dat ocol piersicului, atent să nu alunec pe pământul jilav. Așezat pe bancă, mă uit la grădină. Azi, atmosfera este autumnală, dintre acelea care îndeamnă la vânătoare de vulpi. Cel puțin, la aceasta mă gândesc, la o vânătoare englezească, la care nu am participat niciodată și nici nu intenționez vreodată s-o fac, dar scena mi-a rămas imprimată în suflet, de la vreun film care o evoca.

Uneori, am impresia că sunt compus numai din privire. Nu degeaba Nichita Stănescu a scris Prin tunelul oranj. Gândul însoțește privirea, însă aduce din străfundul firii stări sufletești sincrone sau discordante cu mediul surprins, încât regret că nutresc emoție, pentru că emoția limitează bucuria de a fi element viu în mecanismul cosmic, de a-i trece prin vene ca un impuls.

Probabil, este confortabil să fii aparat, însă greul de a nu mai fi deloc, pierdut în hibă, apare atunci când te-ai defectat și depinzi de-o mână iscusită să fii reparat. Dar aparatului îi lipsește angoasa bolii, amuțind subit, înțepenit în timp, ca relicvă și nu mai dă socoteală în lumea de apoi, la cine știe ce judecată, după ce deja a mai trecut prin suferință o dată.

Și pentru ce ar pătimi sufletul mai departe de viața aceasta? Pentru ceva simțit la foc automat, precum invidia (când încă nu apuci s-o reprimi cu forța gândului distant și trăirea te-a și împins în păcat) sau ura momentană (când te-a călcat din greșeală cineva pe bombeu și nu mai ai răgazul de a o percepe drept întâmplare firească, întrucât gândul a formulat în cuvinte obida). Și logosul le-a creat pe toate, inclusiv păcatele noastre – le dă contur liminal materialului și imaterialului. De aceea, nu senzația de foame, căpătată în paradis, din cauza râvnei la fructul interzis, ci logosul rostit ori nerostit este suveranul sorții noastre (pe pământ și în cer).

În minte, îmi vin cercurile din Infern, după cum le-a imaginat Dante, deși el considera că a văzut la propriu spațiile prezentate. Toți cei întrezăriți de marele poet erau chinuiți de tarele firii lor, dar tot prin naștere le-au dobândit, de la Adam și Eva. A fi sfânt înseamnă să-ți domini firea, să fii Iisus (Adam perfect), dar cui îi reușește, fără putere dumnezeiască, singur în lupta cu sine? Mie nu cred…

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *