14 decembrie, 2020: Despre ignat

Trandafiri în decembrie

Înainte de ignat, tata se gândea la cel mai priceput măcelar din apropiere și la alți vecini în stare să țină de porc. Făcea o listă cu ei și prestabilea ora.

A doua zi, oamenii se adunau (mereu se mai nimereau vreo doi-trei în plus) plini de voioșie, ciocneau un pahar de vin, apoi, în grup, se îndreptau spre cocină, vorbind între ei că bietul animal sigur și-a visat sfârșitul. Înainte de toate, era o luptă pentru a-l scoate din „bârlog”. Tata avea sensibilitate și nu se încumeta să împingă în spinarea porcului, să-l dea afară din cuibul de paie.

Odată, de spaimă, porcul a zbughit-o prin gard și a alergat până când nu a mai putut, rămânând fără șansă în coama dealului. De acolo, abia l-au tras spre locul desemnat pentru sacrificiu. Mie îmi era milă și când era lovit cu unealta în gât, mă întorceam cu spatele, însă mama avea pregătită o mână de tămâie pe care o apropia de gâtlejul spintecat al animalului și-i vorbea ca unei vietăți demne de respect, pentru felul în care s-a luptat să mai supraviețuiască: „Gata! Mânca-ți-aș aburul tău”. Vorbele încheiau momentul dramatic, atenția tuturor fiind concentrată pe focul de paie sau de la flama arzătorului. Cu alte cuvinte, se pârlea porcul. Mă impresiona focul de paie: se ducea în sus ca piramida, prilej pentru mine și pentru alții să ne mai încălzim. Ulterior pârlitului, porcul era întors când pe o parte, când pe alta și curățat de către un bărbat mai energic, volubil și haios ca bărbierul din Sevilla. (Îl curăța, întrebuințând „baioneta” – cuțit lucrat de tata la fabrică). Din șoriciul bine spălat, cei mai pofticioși (între care mă număram și eu) primeau câte o bucată presărată cu sare.


O operațiune de pricepere și de migală era tranșarea carcasei de carne, mereu în spate fiind un coordonator: acum plămânii, splina, ficatul ș.a.m.d. Căpățâna se depozita ca un trofeu în camera cea mai răcoroasă.


Prin clasa a doua probabil, eram curios cum se putea juca Nică din Amintiri cu „bășica porcului”. Am insistat pe lângă bunicul, care mi-a făcut hatârul. Dar proba a durat puțin, fiindcă am dat mai tare în balon (cum o credeam) și s-a spart imediat: „Aceasta a fost tot?”. „Dar tu ce ai fi crezut?” mi-au răspuns cei de pe lângă mine.

Am mai probat ceva: mămăligă în zahăr. Moșicul, fratele bunicului, spunea că în copilărie mâncau zahăr pe mămăliga. Am cerut cu încăpățânare să gust și eu… Nu recomand nimănui!

Atmosfera evenimentului era aparte, percepută numai cu sufletul, oricât de mult aspectele se amplificau în ochii mei…

P.S.

Acum aproape zece ani, am vrut să fotografiez oamenii care participau la ignat, dar am filmat clipa, o animație scurtă, pe care ziua respectivă a dus-o în istorie, acolo de unde nu se mai poate recupera și nici aceia care nu mai sunt printre noi nu mai au cum să iasă din clip și să trăiască.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *