21 decembrie, 2020

În sala de aștepare…

Două fetițe, însoțite de mamă (care tot un fel de fetiță e), trec pe dinainte-mi. Cea mai mică abia merge și se împiedică ușor de gheata mea. E morocănoasă, trezită de dimineață, are o față rotundă, ochi mari (precum copiii din picturile lui Tonitza), părul prins în codiță verticală. Toate trei se așază pe banca din stânga, la o distanță socială corespunzătoare normelor pe care crainica le anunță iterativ  la difuzoare. Ce trist e totul la șase dimineața! Simt nevoia să-mi arunc ochii în telefon, parcă e mai multă viață pe site-uri. Ocolesc subiectele despre fotbal, din cauza eșecului de aseară al echipei favorite, dar mă bucur pentru Larisa Iordache, o gimnastă care zâmbește delicat.   

Fetița de adineauri se face auzită, din când în când: „Ma-ma!” (cum vociferează mecanic păpușile dotate cu mecanism de sunet și de mișcat ochii) – primul cuvânt răsună clar, însă celelalte abia se deslușesc, fiind rostite în șoaptă.   

Peste un rând, au apărut două femei corpolente, care au în grijă un băiețel de vreo șase ani. Deranjantă devine una dintre ele, care tușește gros, dând impresia că infectează aerul, cu toate că poartă mască. Pe banca din față, s-a așezat o tânără, picior peste picior. Îi văd numai buclele.

Afară, e încă întuneric. Nu-mi dau seama ce discerne băiețelul (care și-a tras gluga treningului pe cap) prin geam, fiindcă mai mult se vede reflexia celor dinăuntru, decât orice nălucă exterioară.  

De undeva din partea dreaptă, vine un huruit. Un bătrân înalt trage după el un troler minuscul. Are în minte să deranjeze, îl simt impertinent (pe bătrân, nu trolerul, care nu are nicio „vină” în ansamblu). În aceeași notă lentă a mersului, dă din gură o „jucărie stricată”, baba lui: „împachetată” în blănuri, își trece interlocutorul pe spicher. Între timp, un tânăr cu părul lung, prins în coadă, se chinuiește să citească din carte. Îmi este milă de el: se instalase confortabil pe banchetă, credea că va fi liniște de bibliotecă.

Nu se mai aude nimic, de vreo zece minute. Mă uit spre grupul de moșnegi (se adunaseră vreo două, trei cupluri – zburau împreună): dorm ca valizele. Dar telefonul, tot cel al vorbitoarei anterioare, sună și răsună. Un englez strigă: „Stop the phone!”. Nu există niciun stop: de acum, încep taclalele. Ce va fi lecturând tânărul din colț? Amestec de cuvinte pe foaie și de vorbe urcate ca ploșnițele în urechi.

Ca să mai omor din timp, merg să-mi cumpăr o gumă de mestecat.

(Va urma)

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *