22 decembrie, 2020

Acum treizeci de ani, la Revoluție, eram la Timișoara, pe timpul serviciului militar. Păstrez un jurnal, însă nu-mi face plăcere să-l recitesc, pentru că mă duce în atmosfera aceea sumbră a evenimentelor. Cu puțin înainte de șaisprezece decembrie (când oamenii au început să iasă pe străzi, strigându-și nemulțumirea față de un regim închistat în timp și în concepție), am scris un poem intitulat Sfârșit de an (care a apărut în primul meu volum, Biblioteca într-o alocuțiune). Nu știu ce abilitate anticipativă am avut, dar încheierea desemna metaforic veridicitatea. Mă simt atașat de poem, mai mult decât oricărui fapt trăit în acea perioadă. Cred că versul final suna astfel: „Pendula stinge anul”.

Pe cincisprezece, ieșisem în oraș, cu permisie de câteva ore. Am fost la cinematograf (un film de comedie) și am mâncat o prăjitură, ce se mai găsea în vitrină, dintre acelea cu margarină. La întoarcerea la cazarmă, după ce am coborât din tramvai, am luat o plăcintă – gust bun, pe care-l țin minte.

Când a fugit Ceaușescu, eram în foișor, de gardă. Soldații își aruncau în sus căciulile, se îmbrățișau de bucurie. Irimescu, un camarad din Mangalia. poreclit Melcul, îmi făcea semn să cobor, insista, fiindcă ezitam, neavând voie să părăsesc foișorul. Până la urmă, am mers la el: „A fugit Ceaușescu!” – mi-a spus. Evident, nu l-am crezut, dar el se jura pe toți sfinții că este adevărat.

Pe seară, am așteptat să fiu înlocuit din gardă. Nu mai venea nimeni pentru schimb. Am rămas în post mai mult de șaisprezece ore. Dormeam de-a-n picioarelea, cum nu mi s-a mai întâmplat niciodată, nici anterior, nici până astăzi. În câteva secunde, cât dura clipitul, visam. Purtam o luptă cu mine să mă dezemeticesc, între gesturile naturale de a clipi.

Din depărtare, dinspre stradă, se auzeau țipete și oameni strigând: „Vrem libertate!”, toate ca un puls.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *