17 decembrie, 2020

Cred că am suferit de covid în ianuarie, anul acesta. Era miercuri, mă îndreptam spre mașină și mi s-a făcut frig. Nu mă durea însă nimic: „Am febră?” – m-am întrebat. Ajuns acasă, m-am aruncat în pat, m-am acoperit cu trei plapume și abia peste trei zile m-am ridicat. Era 23 ianuarie (când a început calvarul). Pe bursierele televizorului apăreau primele știri despre pandemie. Nu aș fi făcut nimic altceva, decât să dorm. Printr-o asemenea stare, nu mai trecusem niciodată. Nu am mâncat nimic, dacă se întâmpla să mă dezvelesc la tălpi, mă lua iar cu frig și cu tremurat.

Cel mai rău îmi era când tușeam. Simțeam că se destructurează plămânii, aproape țipam când îmi venea să tușesc. Gripă sau răceală nu putea fi, pentru că nu aveam dureri de gât. După aceste trei zile de zăcut, l-am sunat pe Mihai Filip, regretatul meu amic, despre care aflasem că întâmpinase ceva asemănător: „Se rupeau toate în mine când tușeam” – îmi mărturisea. Cu acest punct comun urcam în mașinile despre care ne continuam discuția.

Când s-a decretat starea de urgență, l-am apelat pe medicul Herțog, să-l întreb despre covid: „Este un virus rezistent și extrem de transmisibil. A intrat în țară încă din noiembrie, anul trecut” – au fost cuvintele lui care s-au instalat precum pe o tablă în mintea mea.

Am ieșit extrem de slăbit din boală, dar îmi stătea bine. Toți mă complimentau, fără să fi cunoscut prețul transformării mele.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *