28 decembrie, 2020

Am urmat același „protocol” de astă-vară: am făcut testul COVID-19, care mi-ar fi trebuit pentru Austria, însă, cu o zi anterior plecării, s-au schimbat condițiile accederii în această țară (test făcut iar degeaba). M-am dus la București vineri, cu mașina personală, nu înainte de a achiziționa un încărcător de telefon. Pe drum, de poftă, am oprit și am mâncat trei mici, într-un restaurant la șosea, ca în perioada interbelică. La două mese distanță, o femeie își învăța companionul (care părea englez) cuvinte în limba română. Vorbeau despre aur. Am recurs la sticluța de spirt, pentru a mă dezinfecta. Coșul în care mi-a fost adusă pâinea nu era complet acoperit cu stambă, de aceea, nu am mâncat feliile care-l atingeau. Un mic era cam ars, dar pofta mea nu se putea împiedica de crustă. Am lăsat trei sau patru lei femeii care mi-a servit. Deși relativ tânără, îmi vorbea cu „mamă”…

Sabin și Grig m-au sunat de mai multe ori, să vadă pe unde sunt. Mi-au transmis pe WhatsApp locația.

La magazinul IKEA, m-am întâlnit cu Sabin B., care m-a preluat și m-a dus la Hotelul Charter din Otopeni, zonă aflată în carantină. La intrarea în localitate, ne-a oprit un echipaj de poliție, căruia i-am înmânat declarația completată în prealabil. Sabin a completat-o direct pe telefon, sub ochii mirați ai polițistului. În fața hotelului, mi-am luat rămas bun de la Sabin (conducea mașina prietenei lui).

201 a fost camera mea, destul de bună, cu baie modernă (cabină cu jakuzzi). Am urmărit meciul Craiovei, dar, din cauza jocului slab al echipei, am preferat să discut cu băiatul de la recepție. Am stabilit să primesc micul dejun la pachet, să mă sune la ora 5 și să fie mașina deja pregătită, pentru a mă duce la aeroport (ca în filmele cu James Bond). Din acest film, am reținut secvența în care spionul, interpretat de Roger Moore, se bărbierea în baie, în timp ce un șarpe se apropia să-l muște; cu prezență de spirit, protagonistul îndreaptă către reptilă spray-ul, pe-al cărui jet îl aprinde cu bricheta. În sfârșit, James Bond a trecut proba curajului, ca Harap-Alb.

Temperatura în cameră era atât de bună, încât nu m-am mai gândit la faptul că este iarnă sau că este frig afară. Nu știu ce sistem au în ultima vreme la unele hoteluri, dar apa vine direct caldă la robinet sau în para de la duș, fără să mai aștepți să se potrivească. Am stat sub duș mai bine de o oră, după care m-am aruncat în pat, în speranța de a adormi. La cinci, eram deja în picioare, am răspuns la telefonul din cameră și m-am pregătit pe îndelete, atent să nu uit ceva și să-mi pun lucrurile in ordine. La recepție, aveam pachetul pus pe măsuță. L-am desfăcut: două sandviciuri, două cutiuțe de unt și o roșie. Leguma mi-a inspirat priveliști de vară. Avea un gust deosebit de bun și mi-am spus că pe viitor voi însoți și eu preparatele matinale cu o roșie. Mușcam din legumă cu pofta aceluia ce nu mai văzuse roșie în viața lui. De fapt, atât de dimineață nu prea văzusem. Aveam și o sticluță de apă plată, pe care, după ce am băut o gură, am plasat-o în rucsac. Șoferul mă aștepta în mașină. Pe drum, mi-a vorbit despre jobul lui, la o firmă de închiriat mașini. I-am lăsat bacșiș 10 lei.

Nu am stat prea mult în aeroport. Am întrebat la primul ghișeu despre zborul care mă interesa. Am rezolvat repede și m-am trezit la serviciul de securitate, acolo unde am pus rucsacul pe bandă. Un bărbat se dezechipase aproape de tot. Își scosese cureaua de la pantaloni, rămăsese în pulover. Eu nu m-am dedat unui astfel de zel și nici nu era nevoie. Banda s-a blocat, din cauza unei genți proeminente, mare cât un porc de Crăciun. Au uns geanta… Glumesc. S-a rezolvat în curând și bagajele și-au urmat calea, ca oamenii, destinul.

În avion, am ajuns printr-un tunel retractil. Avionul era lung cât un tren. Aveam aceleași loc, 31, precum în vară, în coada „zmeului”. Am întrebat-o pe stewardesă dacă îmi pot alege scaunul de la fereastră, de pe rândul celălalt: „Suntem puțini și trebuie să ne menținem locurile, pentru echilibrul aparatului”. M-am conformat. Lângă mine, s-a așezat un tânăr chelios. Scaunul din față a fost ocupat de o jupâniță cu accent moldovenesc, preocupată de telefon. Stewardesele ne-au distribuit niște declarații pe care trebuia să le completăm și să le semnăm. La aterizare, nu ni le-a cerut nimeni.

În aeroport (la destinație), nimeni nu găsea ieșirea. Aeroportul este ca un monstru cu multe capete. Tânărul, jupânița și o mamă cu un copil de vreo opt ani s-au grupat în jurul meu. Le-am câștigat încrederea prin întrebările adresate în stânga și în dreapta. Jupânița rămăsese fără baterie la telefon. O aștepta prietenul ei. I-am împrumutat telefonul meu să-l sune. Căra și o geantă destul de grea. Roamingul încă nu se activase. Eram și eu în vecinătatea panicii. Odată cu nimerirea unei ieșiri, toți cei patru ne-am despărțit. Fiul meu a reușit să mă sune și să-mi comunice locația. Ne-am întâlnit undeva afară, în preajma unei stații de autobuz. Când m-a revăzut, a surâs… Ne-am îndreptat înspre parcarea subterană, acolo unde-și parcase mașina. L-am regăsit mai înalt, tuns modern – părul mai înspre blond, cum i se schimba vara, în copilărie, din negru în blond. Pantalonii de trening, pe care îi cumpărase din România, păreau de promenadă, așa de bine îi veneau în asorteu cu geaca multicoloră. Coborând din lift, am reîntâlnit-o pe fata vorbind moldovenește. Încă își căuta prietenul. L-a sunat din nou de pe telefonul meu. Epuizată, mi-a înmânat mie aparatul să-i explic tontului pe unde ne aflăm. S-a așezat pe geantă, în dreptul barierei… Acolo am lăsat-o în așteptare.

Era o zi cu soare… Fiind în dreapta, am avut răgazul de a face fotografii. Am zărit ferme, case ca în povești. Într-un perimetru îngrădit, păștea o căprioară. Am observat și doi cai, alb și negru.

Mesteceni

Nu am mai oprit decât în Germania, exact în locul în care astă-vară funcționa un McDonald’s și despre care scrisesem in precedentul jurnal. Acum, nu mai era decât o tejghea și o singură vânzătoare. Destul de trist. Astă-vară, apreciasem frenezia vânzătoarelor (de toate vârstele). În niciun Mc, nu văzusem femei cu părul alb precum acolo.

Calculatorul mașinii ne-a avertizat că trebuie să punem benzină. Pe waze, apărea o stație la o sută de kilometri distanță. Am căutat Shell, iar prima stație a mărcii figura la șase kilometri. Ne-am abătut de la autostradă. În dreapta, în marginea unui lan, era parcată o mașină. L-am întrebat pe șofer în engleză despre peco, dar nu a înțeles. Fiu-meu îmi spunea să ieșim cât mai repede din acel sătuc, pentru că suntem în Germania de Est și auzise numai lucruri aberante de la colegul lui, Mike. Eu îl contraziceam: „Nu mai există diferențe între Germania de Est și de Vest. S-au atenuat”.

La Praga, ne-am cazat la un hotel de patru stele, etajul al șaptelea. Am comandat prin telefon produse de la KFC, produse sub calitatea celor de la noi, iar cartofii cehi nu au niciun gust.

Dimineața, nu am mai stat la micul dejun, de teamă să nu depășim termenul de douăsprezece ore, cât ni se permitea să tranzităm etc. Mă și vedeam intrat în carantină.

Pe drum, a nins. Mașinile cu platformă (aduceau din Germania automobile SH) aveau numai numere de Ro.

Am oprit la o benzinărie, convinși că am intrat în Slovacia, dar de unde… Nu am mai băut nicio cafea, am urcat rapid în Jeep și am pornit din nou la drum. Cred că am și depășit termenul de douăsprezece ore, dar ce mai conta? Am avut emoții în Slovacia, la ghișeul de la care am achiziționat taxa de drum. Afirmația casierei: „Dobre, dobre!” m-a înseninat.

Cel mai greu trafic a fost de la Arad către casă. Pe un drum îngust, dacă ai în față două tiruri, cum ni s-a întâmplat nouă, întârzii incomensurabil de mult.

Pe un asemenea drum, am condus eu… În față, aveam o mașină care de vreo două-trei ori intrase pe contrasens. Când am depășit-o, am răsuflat ușurat.

Notă:

Încă o dată, mi s-a confirmat că datele de pe siteurile oficiale sunt discordante realității. Cei de la ambasade te pasează de la unul la altul, habar nu au. O pasă a fost către poliția de frontieră, care, cu voci groase, tot înspre serviciul de la ambasade te redireționează. În ce țară trăim? Funcționari cu bani mulți, pensionați devreme, pe care îi deranjezi dacă-i soliciți. Mersi!

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *