Soarele anunță zilele de vară ale anului care vine. E forfotă în oraș, de câteva zile bune. Toți oamenii parcă s-au deșteptat deodată și au început să alerge înspre treburile lor. Senzația de oboseală a trăirii acestor „sărbători” se amplifică de la tot ceea ce acestea implică.
Încerc să-mi aduc aminte de ziua aceasta, de 24, a anului 1989, dar nu reușesc să-i mai recompun detaliile.
Înainte de 16 decembrie, când am intrat în prima gardă, am cules cu sufletul câteva episoade.
- La depunerea jurământului, m-au asistat sora și părinții. În timp ce defilam, au strigat la mine. După momentul festiv, am mâncat din pachetul adus de acasă. Mă așteptam să apară și un văr al meu, la al cărui jurământ participasem cu doi ani înainte, tocmai în ideea de a veni și el la mine, dar nu s-a întâmplat. Și ce greu ajunsesem la el, la unitate! Am suportat aglomerația infernală din tren. Am stat în picioare, pe durata călătoriei. La destinație, de-abia m-am dat jos din tren.
- Am mers la un meci de polo (singura dată). Căldura din sală mă reconforta și m-aș fi aruncat în apa din bazin. Am mai încurajat echipa locală (de la care primisem invitația).
- Am trecut prin piețele din Timișoara, de Ziua Recoltei.
Primul zvon bun a fost că muncitorii de la fabrica de pâine (din Timișoara) s-au „înfrățit” cu armata. Culmea este că primul „ajutor” umanitar a venit din Ungaria, un tir cu pâini albe, imense. Starea mea interioară era alta, visam la călătorii senine în Occident.