2 ianuarie, 2021

Mâine dimineață, plec iar la drum, ca un șofer de cursă lungă. Prevăd că nu voi putea dormi, după cum mi se întâmplă frecvent, când trebuie să fiu prieten cu moș Ene („pe la gene” – ca în poezia lui Ion Barbu). Mă îngrijorează faptul că se stă mult la vama de la noi: „s-o spargă odată!” (Glumesc!).

Ieri, am postat la revistă versurile unei melodii care-mi place: Vrei să ne-ntâlnim sâmbătă seara… Cu imaginația, însoțesc versurile, simțind liniștea din Bucureștiul interbelic. Cei doi îndrăgostiți îmi par izolați, singuratici, dar cu gândul unul la altul. Pentru omul obișnuit, nu era o problemă să mănânce în oraș: ducea o viață în rit creștin (post miercuri și vineri), legată de programul de serviciu, dar cu o mare speranță în singura zi liberă a săptămânii, duminica.

Ce vor fi văzut ochii lor, ce le vor fi auzit urechile? La ora aceasta, deja se vor fi întâlnit, au luat loc la masă, au mestecat aperitiv și se vor fi delectat cu muzica pusă la patefon sau interpretată de către lăutari. Care le vor fi fost preocupările diurne, la ce se vor fi gândit că au de făcut? Dar aveau un sprijin în valoarea leului românesc (de atunci), mai prețios decât dolarul. Despre ce carte vor fi discutat, cât de mult și-au dat seama că se pot apropia unul de altul, că vor clădi un cuplu (care la senectute, în comunism, își va fi uitat minimala formă de viață prosperă din seara aceasta). Să ne imaginăm tinerii care luau masa la șosea, în perioada monarhică, strigând mai târziu, cam peste douăzeci – treizeci de ani, lozinci politice, de tip comunist, slăvindu-l pe Dej sau Stalin (pe Ceaușescu N.).

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *