Primisem cadou un telefon galben. Îl întorceam de la cheiță, ridicam receptorul, vorbeam cu te miri cine, în timp ce soneria îl zguduia. Tata îmi spusese că este un arc înăuntru care dirijează mecanismul. Până atunci, auzisem numai de arcul cu săgeți, iar lângă acela din aparat, eram convins că stă un omuleț, atent la cheița mea, când o învârteam. După ce activasem, în atâtea rânduri, telefonul, mi-a trecut prin cap să-l desfac și să-mi lămuresc situația dinăuntru. Am tras de capac, nu știu ce forță am avut, fiind copil de patru – cinci ani, dar a crăpat la un colț și s-a rupt. Arcul a sărit și m-a ciupit de mână. Am plâns pentru jucăria stricată, nu pentru durere. Tata a pus foc pe paie, certându-mi demersul, fără a-mi fi bănuit curiozitatea nemăsurată care zbârnâia, în sinea mea, mai tare decât soneria.

---

Mai mare, am reușit să vorbesc la un telefon adevărat, în casa bunicului matern, al cărui serviciu era de factor poștal. Invenția lui Graham Bell trona, la propriu, în cameră, precum un sfătos în consiliu. Masa de lemn, acoperită cu pânză înflorată, îi conferea mister și amploare. Eram atras de rotila transparentă, marcată cu numere negre, care ieșeau în evidență, prin contrast cu ambalajul alb. Stăteam cu sufletul la gură să aud cârâitul mecanic, mai rar la format, când degetul se proptea în frâna de tablă, și degajat la recul, precum atletul o rupe la fugă, după ce pocnetul pistolului îi semnalează startul. Nu puteam sălta receptorul din furcă: „Se vede-n centrală clapeta picată” – îmi explica bunicul. Totuși, la insistențele mele, și-a apelat colega vigilentă, rugând-o să mă intercepteze într-un mic dialog. Timorat de propria-mi timiditate, abia răspundeam la întrebări: câți ani am sau cum învăț la școală. Cea mai grea întrebare a doua era, fiindcă ezitam în a-mi autoevalua prestația de la clasă. Femeia îmi părea o pitică vorbitoare, substituită dimensiunilor aparatului. Glasului care ajungea la mine de undeva depărtat, dintr-o peșteră a epocii de piatră, îi făuream un chip în imaginație, după cum obișnuiesc și în prezent, cu aceia pe care îi am interlocutori pentru prima dată.

---

Când mă plimbam prin grădină, prins în meditație, mă gândeam la America, precum la altă planetă. California era denumirea care mă vrăjea. Aflasem că, acolo, sunt două recolte pe an. Să mănânc de două ori pere, ce bine ar fi! – așa-mi spuneam, în timp ce scuturam pomul, roditor numai vara. Dar să fi stat la umbră, cu un pas în ogaș, savurând o fructă și să vorbesc în New York sau oriunde în lumea largă – nici nu am auzit pe nimeni să fabuleze în copilăria mea și nici nu am anticipat o asemenea lejeritate comunicațională, de domeniul fantasticului.

Prin urmare, aveam motive, în copilărie, să privesc telefonul ca pe un mecanism spectacular, cu viață în el.

Primul pistol de care-mi amintesc a fost unul de plastic, de tir. Era însoțit de o țintă desenată, ca la olimpiadă. Săgețile aveau în capăt o ventuză roșie, de cauciuc. Fixam pe ușa camerei ținta de tablă și trăgeam, ochind cum văzusem în filme; mă mai aruncam prin pat, ferindu-mă de trasoarele imaginare.

Într-o iarnă, pe când mă frământam să prind centrul țintei, au venit unchiul Ionel și tanti Niculina, tineri amândoi, studenți la ISE. Au intrat în jocul meu. Tanti Niculina a luat pistolul și l-a apropiat de ochiul drept, după cum o învățaseră la armată să tragă – susținea. A apăsat pe trăgaci, săgeata însă a zburat alături, în canta de apă. Unchiul a contrazis-o:

„Dacă-l ții prea aproape, îți sare praf de pușcă în ochi sau scânteia de la percutor. Uite cum se ia linia de ochire!”. Asistam și eu la demonstrație, plin de curiozitate.

Unchiul s-a poziționat ferm, băț în picioare, a întins brațul drept, a închis ochiul stâng și a tras, în timp ce, două secunde, și-a ținut respirația. Săgeata și-a atins ținta și a câștigat „școala lui de armată” de la grăniceri, de acolo de unde are o poză călare.

---

Cel mai „longeviv” pistol al meu a fost unul roșu, cu pat negru. Era o imitație a mărcii Beretta. L-am ținut mult timp, poate și acum mai zace prin vreo ladă. Când mă plictiseam, păcăneam din el. Ajunsesem să vreau să-l stric și, totuși, nu se defecta. Cel mai mult l-am întrebuințat în apartamentul din Brazdă. Am doborât cu el atâția spioni, cât nu încăpeau în filmele de propagandă. L-am cumpărat pe fondul vizionării filmului Kojak. Serialul rula sâmbăta seara. Venea și mama Ioana să-l urmărească, nu pe polițist, ci acțiunea americănească. Țineam televizorul Orion Budapest pe o masă, în camera a doua mai bună. De-a latul peretelui, tata a instalat o bancă de lemn, acoperită cu pătură de lână, țesută în război. De pe acea bancă ne uitam la film. Mama Ioana ignora apogeul demersului detectivist al lui Kojak, moțăind. Gestul ei scădea din emoțiile mele, care empatizam cu protagonistul, fiindcă îmi dădeam seama că epilogul nu este la fel pentru toată lumea, decât pentru aceea implicată. Dacă închid și eu ochii, sar peste momentele de cumpănă preîntâmpinate de erou, dar nu închideam decât unul, mă uitam pe furiș, ca nu cumva, de după colț, să intervină inamicul.

---

Miercuri seara, se difuzau filmele cu John Wayne. Fascinația pentru echipamentul lui a fost motivul pentru care am cumpărat, ani la rând, pistoale de cowboy, cu pat încrustat cu diverse capete de bou; butoiașul scotea capsele care pocneau și scoteau fum la atingerea cocoșului de fier, acționat de trăgaci. Eram încântat de fumul de la pucioasă. Pe tindă, așezam pături multe, una peste alta, drept șa, de un stâlp, legam sfori mai late, pe care trebuia să le fi simțit ca frâie în mâini. La șold, purtam centură, în care-mi fixam pistolul. Cu pintenii, izbeam în zid, ca în burta unui cal, să-i zoresc mersul. Săream din șa, ferindu-mă din calea unei săgeți expediate de indieni iscusiți.

Când nu mai aveam punguțe de capse, făceam pușcă din tulpini de floarea-soarelui, numai să-mi continui lupta cea dreaptă, pentru fâșia de pământ american și să-mi dovedesc talentul de mânuitor al armelor de foc.

Imboldul de a-mi etala talentele, în sprijinul inimii dedicate unei fete, mi-a rămas viu, ca în happy end-ul de pe ecran.