Ai mei erau la Craiova, să cumpere ceva, în timp ce eu mă zbăteam să-mi găsesc de joacă prin casa bunicilor materni, în a căror grijă rămăsesem, dar, oricât mă frământam, nu aflasem ceva potrivit.

Masa însăși era diferită, compusă din mâncăruri de post, însoțite de o pâine mai sărată decât eram obișnuit, cu miros ușor acru și miez aspru, fărâmicios, dar bună la gust. Bunicii se uitau la mine, induși rutinei lor, când mă întâlneau, de a-mi evalua gradul de cumințenie. Le căzusem pe plac, din acest punct de vedere, și acolo, în inima lor, aspiram să-mi fie lăcașul, cât mai multă vreme…

Așteptam să treacă orele, înotam în plictiseală ca peștele solitar într-un acvariu cu apă înverzită; dacă mi se părea că făceam o mișcare mai energică, prin care depășeam ritmul existențial din cameră, mă învinovățeam și mă temeam să nu-mi fi dezamăgit bătrânii. Chiar dacă nu erau rostite, le auzeam imputările în gând.

Contemplam mușcata din fereastră, mai dădeam o tură prin curte, punând mâna pe un jug vechi de lemn, jug proptit de un buștean.

Pe seară, a sunat tata. Cu o voce senină, m-a asigurat: „Ți-am cumpărat ceva foarte frumos”; deși am insistat, nu mi-a precizat ce: „E surpriză!”. Toată noaptea, îmi imaginam cum va scoate, din geantă, una dintre acele jucării pe care mi le doream cu înfocare, dar care să fie? Mașinuța de curse, pistolul cu scântei, vreo minge Artex?

A doua zi, am întrebat când sosește autobuzul. Urmăream ceasul (din perete), care ticăia în toată camera; mi-l apropiam de ochi, atras de marcajul artistic al orelor, învârteam minutarul, să grăbesc timpul: „Nu-l mai forța, pentru că strici mecanismul!” – am primit indicația.

Of, au intrat ai mei pe poartă! Am sărit din pat și am alergat, încântat, spre ei. Tata mi-a înmânat cadoul, un ursuleț galben de cauciuc, pe care l-am chițăit ani în șir, când nu aveam ce face. În ziua mult așteptată, am fost dezamăgit, tot nu credeam că este pentru mine, speram că pentru soră-mea.

O așteptare mare distrusă de un urs mic!

Era vară…

Desnățuiul, scăzut în albie, părea, mai degrabă, un fir de răcoare, decât de învolburare. Împreună cu niște tovarăși de joacă, de prin altă mahala, care nu mai știu cine erau, am mers prin apă, fără vreun scop, dar m-am simțit ca un explorator de teapa lui Cristofor Columb (chiar mai abitir, căci eu nu aveam nici vas, nici marinari în subordine, să întindă pânzele visării). Eram apăsat de vină, pentru că nu-i spusesem mamei ce am de gând și presupuneam că nici nu m-ar fi lăsat…

Peștișorii iuți, imposibil de prins cu mâna, mă atrăgeau atât de mult, încât devenisem momeala voioșiei lor: stăteau nemișcați, eu credeam că îi pot captura lejer, întinzând mâna spre oglinda apei – cum o atingeam, ei se învârteau în cerc, scăpându-mi printre degete. Nu-mi doream decât să-i ating ori să-i am în palmă, pentru câteva momente, să fiu parte a lumii lor, să ne jucăm. Bulbii ochilor le erau imenși, cât un geam – în care mă reflectam cu mina mea extaziată. Pânda îmi era afectată: ceilalți băietani, care mai de care mai isteț și iscusit „pescar”, dădeau năvală înspre locul în care mă opream și mă uitam în apă. Îmi cercetam și fața de puști, ca Narcis.

Îl înțelegeam pe Ulysse: ce-ar fi fost să am în față niște copii de sirene, și nu pești? Cât mi-ar fi luat să le vorbesc ori să-i ascult pe îndelete, însă nu era loc pentru ei, nici spinarea toată nu le-ar fi încăput în apă, s-ar fi frecat numai de pietre. O, sărmanii!

Exclamația este la locul ei, întrucât un ciob de sticlă verde mi-a intrat în sanda și m-a ciupit de talpă. Mă descalț și îl scot. Ce oameni nesocotiți! Protagoniștii lui Urmuz, tată și fiu, s-au gâlcevit pentru o pâlnie, ori, aici, zăceau atâtea, îngropate, pe jumătate, în mâl.

Cineva din grup strigă să ne spălăm cu săpunițe. Din mal, răsărise un mănunchi de flori albe; le-am smuls și le-am frecat în palme. Spuma era frumos mirositoare și pură.

---

În pauze, mă mai duceam, pentru liniște, în spatele școlii, acolo unde Desnățuiul era mai umflat. Străbăteam cu ochii trestiile; atinse ca de săgeți, păsările zvâcneau din cuibare, în stoluri, luând, pe aripi, supărările mele mici și depozitându-le în depărtare, în alt sat; le recuperam, de îndată ce se auzea clopoțelul de intrare la clasă.

Din partea bunicilor materni, am moștenit: patru hectare de pământ, Noul Testament și un condei. Mama adaugă, la toate acestea, vocația pentru literatură, pe care aș avea-o de la bunicul Florea, care știa pe dinafară Povestea vorbei de Anton Pann și obișnuia să noteze, pe filele cărții sfinte, evenimentele mai importante din viața neamului nostru.

Eu însumi mi-am auzit bunicul rostind versurile cu tâlc din Povestea vorbei, la o masă, cândva, la insistențele noastre: punea suflet, avea dicție impecabilă, încheia spusele cu o expirație imaterială, de accent spiritual. Am trăit un privilegiu, în momentul în care a consimțit să-mi ofere condeiul din plastic, de culoare galbenă; am cumpărat cerneală și m-am pus pe scris, la birou. Între pagină și călimară, se făcuse o potecă albastră, fiindcă, din vârful peniței, picura cerneală. Mi s-a părut incomod și l-am abandonat. Și Noul Testament era cam zdrențuit și, de câte ori îl deschideam, mi se părea că trebuie să am gândurile cele mai curate cu putință, pentru a nu mă pedepsi, altfel, Dumnezeu, singurul în stare să-mi „audă” gândurile. Din cauza acestei împovorări sufletești, precum și a unor note despre ziua în care s-a stins din viață unchiul Cucu și când a avut loc marele cutremur din 1977, am neglijat și cartea: mânuind-o, lăsam să pătrundă în actualitate energiile nefaste – așa mă gândeam.

Evident, erau ideile mele de copil și de adolescent… Nu mai știu nimic despre soarta acestor obiecte interesante.

Când am fost la Schönbrunn Palace, de la un chioșc de suvenire, plasat la intrare, am achiziționat o medalie cu Sisi. Totuși, atenția mi-a fost atrasă de un condei, nu mai grozav decât acela pe care l-am avut, odinioară, în mână. Costa, în bani românești, puțin peste 100 de lei. Nu am vrut să dau condeiul din amintirea mea, pe altul nou, care ar fi implicat, probabil, aceeași grijă în mânuire, deși, dinainte-mi, vedeam atâtea pagini pe care le-aș fi scris cu penița aceea aurie și apucătoare de gânduri, asemenea unei gheare de vultur.

În capitala unui fost imperiu, am făcut un gest pentru vechiul condei – m-am abținut să nu-l dau la o parte din inimă.

De-a lungul timpului, mai ascuțeam pene de găscă, le înmuiam în cerneală și încercam să mă exprim, dar nu era același fapt, precum atunci când întrebuințam pixul: îl întrezăream pe Eminescu din Scrisoarea II („De ce pana mea rămâne în cerneală, mă întrebi?”) și iar mă cuprindeau ezitările și meditațiile asupra atâtor contexte – cum pana însăși a ridicat atâtea monumente, mai trainice decât piramidele, iar rechizitele moderne scârțâie?

Eram la bunicii din partea mamei. Nu prea aveam ce face…

Mă plimbam prin grădină, bucurându-mă de soarele toamnei. Gutuile sticleau în crengi, precum niște baloane. Mă feream să calc pe mărăcinii din cale-mi. Undeva, în vârful unei grămezi de gunoaie, strânse pentru a fi arse, zăcea o ureche imensă de metal, o pâlnie largă, ascultând, parcă, pentru ultima dată, văzduhul. M-am apropiat. Nu mai văzusem un asemenea aparat de lemn, asemănător pălăriilor cu pană. L-am dus în casă… L-am instalat pe masă, după ce l-am șters ușor, și i-am cerut bunicului să-mi arate cum funcționează.

„A! Este un patefon defect”, mi-a spus, învârtind la manivelă. Mecanismul era viu, se rotea, dar acul nu reproducea melodia, imprimată pe o placă uzată.

Regret și astăzi că nu am avut inspirația de a-i fi cerut patefonul, să-l fi aranjat ca un trofeu în rândul jucăriilor mele.

Mult mai târziu, citind romanul Întunecare de Cezar Petrescu, am descoperit fascinația oamenilor pentru patefon. Pe front, în Primul Război Mondial, ofițerii își făceau planul să-și cumpere, în rate, când vor fi lăsați la vatră, acest aparat. O asemenea „miză”, însă, la ani distanță, era total desconsiderată de bunicul Florea, mulțumit să-și fixeze tranzistorul pe Vocea Americii, să discearnă cum ne minte Ceaușescu….

Peste câțiva ani, în vitrina magazinului de lângă școală, a apărut, ca de sub bagheta unui magician, un avion roșu, cu aripi largi. I-am vorbit mamei acasă: „Lasă jucăriile și treci și învață!”. Ca un adevărat căpitan de cursă lungă, mi-a ordonat să stau în banca mea, dar ceea ce nu mi-a putut reprima a fost bucuria de a mă uita zilnic în vitrină, până într-o zi, când avionul a zburat și a aterizat în recuzita altui copil. Din sufletul meu, tabla aceea atractivă, întortocheată în forme suple de aparat de zbor, vopsită strălucitor, nu s-a estompat niciodată.

În 2008, am publicat un poem având ca titlu Avionul roșu. M-am putut descătușa, cu seninătate, datorită prezenței acestei minunate jucării în mâinile fiului meu, aviator neîntrecut peste depresiunile configurate de plapumă; zgomotul de motor, imitat de gurița lui, era înălțător, peste norii timpului.

Tricicleta albastră avea o șa mare, de lemn. Roata din față, prevăzută cu spițe zincate și cauciuc, era mai mare decât roțile din spate, evocând, prin configurație, principiile velocipedului.

Am urcat pe tricicletă și am dat la pedale, prin tindă, teren pe care mergea impecabil. Așteptam cu înfrigurare ora la care ar fi ieșit și ceilalți copii în poiană, pentru a le arăta bidiviul meu, manevrat prin coarne.

În poiană…

Era soare, pământul ușor jilav. Toți ochii erau ațintiți asupra mea. Am pedalat. Roata din față, prinsă în pământul cleios, s-a blocat, eu am forțat să trec este hop și tricicleta s-a frânt, de la încheietura coarnelor cu șaua, nu de tot, dar suficient cât să devină inutilă. Am fost trist, mă simțeam trădat de obiect, pe care am început să-l detest ca pe un om. Am apucat-o de „burtă” și m-am dus la tata în curte, să mi-o repare, însă reglajul era imposibil.

Apăruseră și tricicletele de metal, mai rezistente. Gigi, un coleg de clasă, care nu mai creștea, pedala de mama focului prin vale, în poiana bunicilor. Mama nu s-a tocmit cu mine: „Ți-am luat una, dar dacă nu ai fost în stare de ea, ce să-ți fac?”. Nu aveam cum să-i întorc replica, deși mă tot gândeam.

Sub șoprul de la ogeac, tricicleta a devenit mașină de curse, iar eu, pilot de formula 1. Învârteam toată ziua la roată, precum la volan, schimbam viteze fictive, ambalam sonor motorul, când luam curbe. Trăiam senzația cursei, la fel ca în realitate, previzionam piste înguste, mașini pe care le depășeam.

Prin Mercur, am uitat brusc de manechine. Ochii mi-au căzut pe un tractoraș, care era ceva mai mult de atât, fiindcă avea pedale și-l puteai, astfel, conduce pe „brazdele patriei” – îmi închipuiam. Ai mei, din cauza prețului mare, au încercat să mă ia de acolo, sub diverse motive, că este expirat, dar nu mă dădeam dus sub nicio formă: țipam mai tare decât s-ar fi auzit pe câmp tractorul (cel adevărat) huruind. Se strânseseră și câteva vânzătoare, care doar așa ceva păreau a aștepta. Mă rușinam de ele, dar și posibilitatea atâtor plimbări pe tractor era încă puternică; din ciocnirea acestor trăiri, a rezultat un plâns mediu, din parte-mi. Toate minunile din magazin s-au ruinat. Mă situam într-un spațiu gol, în care doar speranța mea, de a-mi fi cumpărată jucăria, mai supraviețuia. Am făcut o tură cu tractorașul. Și atât. L-am lăsat acolo, ca pe un ideal deșert, la care nu m-am mai întors, depărtându-mă și prin vârste de el.

Când intram în Mercur, magazin central, fală, pe atunci, a comerțului, abia așteptam să ajung la scările rulante, care, deși executau un urcuș lent, mă speriau, totuși, în urma avertizărilor tatei: să nu te uiți în jos, fiindcă, fiind instalate prea aproape de grindă, îți poți rupe gâtul, să fii atent când se termină rulajul, pentru a nu te împiedica de prag etc.

Niciodată nu mă simțeam singur în gândul meu, fiind spionat din mai multe unghiuri, de către manechini, pe care hainele erau atât de bine aranjate, încât îi însuflețeau; mă uitam, clipe bune, la figurile feminine, cioplite în lemn, părându-mi imposibil ca ochii lor să nu aibă viață. Nu plecam de acolo, până nu mă copleșea impresia ființării lor. Eram ca Polifem dinaintea operei sale, însă nu aveam cunoștința miracolului de care acesta a avut parte, fiind prea mic și convins că manechinele merg singure, noaptea, prin magazin. Mă sfiam în fața lor, atras de cochetăria artificială, fiindcă mi se părea nedrept a se acorda atenție, în van, unor păpuși, fără strop de animație în mecanism, iar unui om, nu. Mă lăsa mască esența fenomenului: reclama, prin manechine, reprezenta sufletul comerțului.

---

Pentru prima dată, portiera s-a deschis, în mersul mașinii, pentru că mecanismul era înghețat și nu a cuplat adecvat.

Pe stradă, automobilele zbârnâie de frig, nu datorită grabei șoferilor.

Doi polițiști de circulație, postați la o trecere de pietoni, tot de frig încep să cânte, țopăind. Poartă căciuli groase de iarnă (date de către stat, ca pensia devreme, în floarea vârstei), ce bine îi prinde unuia dintre ei, ras în cap!

Am văzut cândva o secvență, dintr-un film: valul de frig demola totul, casând ansamblul de lucruri din cale. Evident, posibilitatea m-a pus pe gânduri, întrucât naturii nu ai ce-i face…

Cum pot rezista eschimoșii ori alți locuitori la poli, când gerul are o atât de mare forță? Sau cum este să vezi tot timpul numai zăpadă?

În Pontice, Ovidiu, înspăimântat de vremea de aici, extrem de rece, menționa că dacii aruncau în foc, pentru a se încălzi, ulmi întregi. Mi s-a părut o exagerare, o licență poetică, însă, astăzi, când îndurăm acest aer polar, instalat ca domn peste țară, la puțină vreme după ce am stat la soare, m-am extaziat la vederea ghioceilor, îl cred mai mult ca niciodată și-l compătimesc: ajuns, peste noapte, în Dacia, un ținut agrest față de luxul pe care l-a cunoscut la curtea imperială, a fost nevoit s-o ia de la capăt cu soarta lui de poet, scriind fapte de blog, anume experiențe diurne, în care a pus suflet, în speranța de fi iertat de împărat etc. Deznodământul se cunoaște.

Gerul este ca o pastă căzută peste oraș, din care oamenii se zbat să iasă la suprafață sau să străbată minuscula distanță dintre două repere ale vieții lor, casă & serviciu, scoțând aburi pe nări, ca trenul. Prima grijă este să reziști gerului, până la destinație. A doua, oricare ar fi, nici nu prea se mai susține, încape greu printre calorifere și radiatoare – la care te tot gândești.

Gerul și canicula sunt două poveri.

Pe caniculă, te uiți la ceas să treacă orele încinse ale zilei, când, de fapt, propria-ți viață trece, în așteptarea răcorii (la un asemenea scop mărunt ajungi din cauza climei!).

Altădată, satele erau vesele…

De lăsatul postului (premergător Paștelui), tinerii se adunau, de la orașe, oricât de îndepărtate ar fi fost acestea, pentru a lua parte la un obicei, unic – din câte știu – , supranumit Aoleo, Mărie!

În poiană, pe seară, se făcea un foc mare și de durată: în partea de sus, se grupau cei care dădeau gură, iar în partea de jos, cei care ar fi trebuit să reacționeze la mesaje.

– Aoleo, Mărie!

– Ce e, mă, ce e?

– Mă întâlnii cu Ion al lui Vasile și-mi spuse că Leana lui Palcu se mărită!

– Cu cine, mă, cu cine?

În afara unor astfel de strigături false, poate și adevărate, se mai lansau și alte zvonuri, menite să răscolească vatra satului.

Pentru mine, care eram copil, curajul de a fi rostite nume reale în contexte incomode îmi dezvăluia altă față a acelora care deveneau actori într-o piesă în natură, precum în Roma antică, aproximativ în același moment din an, ostașilor li se permitea să-și ia în derâdere superiorii, inclusiv pe Caesar; îmi păreau mai dușmănoși decât aceia despre care făceau urătura. Cei înfierați erau de față, dar se intimidau, fie pentru că își recunoșteau mania, fie pentru a nu împiedica manifestarea: abia de rosteau două vorbe, care sunau ca pâlpâirea în văpaie.

---

A doua zi, începea postul: se duceau împărțituri nepoților, bunicilor etc. În prima săptămână, se mâncau ouă, brânză, lapte ș.a., dar, din a doua, lista se restrângea treptat.

---

Obiceiul Aoleo, Mărie! e viu și astăzi. În locul maldărelor de coceni și de paie, se ard cauciucuri uzate de mașină.

Strigăturile anunță mai mult întoarcerea vremii bune, duduitul inimii oamenilor, decât fapta, după ulucă, a vreunui semen.