9 martie, 2021: Floarea din piept

Zarvă mare…

Se împodobește mireasa. Cântecul „Ia-ți, mireasă, ziua bună / De la tată, de la mumă” etc. stoarce lacrimi din ochii femeilor. Cineva se ocupă cu distribuirea florilor albe, confecționate din pânză dantelată. Ai mei sunt nași. Eu țintesc floarea cea mai mare, care aterizează pe reverul ginerelui, însoțită de bancnota de o sută de lei (cu imaginea lui Bălcescu). Intervin, pentru că mă așteptam să-mi fie mie prinsă în piept:

„Așa e tradiția, îmi explică mama”. Înțeleg… În vizorul meu, intră, de acum, a doua floare ca mărime, care, spre dezamăgirea mea, zboară ca un fluture spre haina cumnatului de mână. Încep să o revendic: „Eu sunt naș. Mie mi se cuvine!”, însă nimeni nu mă ia în seamă. După acea floare, am tânjit câtă vreme a ținut nunta. Nici la fotografia cu mirii, ori pentru mine a mă poza însemna mult, nu m-am resemnat: stau înghesuit în mama, cu degetul ștergându-mi lacrima de pe obraz – așa am fost imortalizat. Au încercat să mă consoleze, precum să claxonez, cât îmi poftește inima, din camionul care transporta darurile finilor către nași, prin sat, ca să vadă lumea fala, o mobilă de lemn, dar tot nu-mi trecea.

Erau anii șaptezeci, plini de voioșia transformărilor.

Ecourile acelei nunți fastuoase au pierit, dimpreună cu mulți oameni, care au jucat în horă. Anul trecut, însuși ginerele a plătit vamă lui Caron, în monedă actuală.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *