20 martie, 2021: Moneda

În anii șaptezeci, într-o dimineață de primăvară, dinaintea magazinului, oamenii discută cu foc despre noua monedă de aluminiu. Ascultându-i, precum erau adunați în hainele țărănești, luate ca din garderoba anilor interbelici, am devenit extrem de curios. Până la urmă, tot ducându-mă cu bani mai mari și schimbându-i în unii mai mici, am pus mâna pe monedă. Era atât de ușoară, încât mă așteptam s-o văd plutind ca un fluture prin poieni, dar moneda zbura din buzunar în buzunar; uneori, pentru divertisment, pentru a-i schimba forma, din cerc în dreptunghi sau numai pentru a o turti, o băteam cu o unealtă, de la ciocan, la pietre mai mari.


Mi-am cumpărat eugenii de trei lei. Nea Vasile, gestionarul, care mereu stătea cu mâna dreaptă într-un con de hârtie, în care urma să pună bomboanele sau alte produse cântărite, a numărat tare eugeniile, cu vocea lui groasă, mi-a dat rest… tot moneda de cinci lei. Am făcut vreo doi-trei pași mai încolo și mi-am dat seama că a greșit. M-am întors și i-am spus. Abia l-am convins. Nu-mi era prea simpatic, dar și datorită lui socoteam tot mai bine. Se zvonea că mai înșală (la rest, la cântar etc.) și eram în gardă, cu mintea la calcule, când achiziționam ceva de la el, de fapt, în fiecare zi de școală. Era de statură mijlocie, solid, cu față smeadă, nas lung și gros, căciulă de astrahan pe cap și beteag de un picior (din cauza unei răni, suferite în al Doilea Război). Pentru această rană, care-l chinuia, îl consideram, totuși, un erou.


Tot cu o… rublă de cinci lei, am ieșit în poiană, unde m-am așezat în iarba moale și verde, presărată de romaniță. Mai târziu, a venit și Cezar, un vecin mai mare cu vreo patru – cinci ani decât mine. Mi-a cerut să o contemple. După ce o frământă un timp în palmă, mă anunță, prin graiul lui subțire, că a pierdut-o în crăpătura din pământ. Ne-am apucat să scotocim după ea, dar în zadar. Am anunțat-o pe mama, care, spre mirarea mea, i-a reproșat, din prima, de cum a sosit, că mi-a subilizat banul. Nu mi-aș fi dorit să aibă dreptate, nu aș fi vrut să fiu martorul unui asemenea moment de rușine pentru Cezar, care s-a încurcat, s-a roșit, îl mai ținea, de formă, fără putere, pe „Nu” în brațe. Încă un prieten în care mi-am pierdut încrederea, fiindcă, la mine, așa funcționează moralul: dacă o persoană mă dezamăgește, câtuși de puțin, niciodată nu voi mai putea avea încredere în ea, pentru că nu știu când se va întoarce la a fi dezagreabilă iar.

Monedele m-au atras ca un magnet, probabil ca pe orice copil, dar aceasta de aluminiu, în jurul căreia se crease vâlvă anterior apariției, mi s-a părut unică, o roată picată de la un car roman de luptă.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *