O rudă apropiată mi-a mărturisit…

Prin anii optzeci, a stat în gazdă, la Sinaia, pentru un sejur de câteva zile, la omul care a contribuit la arestarea lui Ion Antonescu.

Mareșalul venise la Palatul regal, însoțit de propria-i gardă militară, care a părăsit scările palatului, acolo unde se instala de obicei, din momentul în care căpitanului (care o coordona) i s-a transmis ceva (nimeni nu știe ce), de către un aghiotant al regelui.

Regele, susținea gazda rudei mele, mi-a dat ordin să-i transmit mareșalului că este arestat și, indiferent de reacția pe care o va avea, să nu fac absolut nimic. I-am comunicat: „Domnul mareșal, sunteți arestat!”.

„Din ordinul cui, mă?” – mi s-a adresat. „Din ordinul Majestății Sale”. A tăcut și a dus mâna dreaptă la buzunarul interior al hainei. Am crezut că va extrage pistolul să mă împuște, dar a scos batista și s-a șters pe frunte. Bodnăraș era ascuns după niște perdele, pe hol, să vadă ce se întâmplă.

Drept recompensă pentru rolul meu, am primit această casă.

Coincidența trăită de cel care mi-a povestit mi s-a părut incredibilă, întrucât evenimentele aparțin trecutului îndepărtat și nimeni nu le mai poate scoate din cutie. De asemenea, luând cunoștință despre actul de la 23 August, din manual, rămăsesem cu impresia că aceia, angrenați în istorie, nu pot fi întâlniți printre noi, pe stradă, însă confidența unuia dintre participanți arată, încă o dată, că piramidele au fost ridicate de oameni obișnuiți.

Cu toate că Iona este supărat, pentru că Dumnezeul lui este „milostiv” și „îndurat”, totuși mobilul încercării de a se abate de la porunca divină îl regăsim dincolo de această mărturisire, care, să nu omitem, este rostită după ce el hotărăște: „acum, Doamne, ia-mi sufletul meu”. Deci, spre partea finală a capitolului, când asistăm la scena unei dezbateri mult mai crâncene, spre satisfacerea propriei ambiții de a fi săvârșit un oficiu de pedepsire a celor pe care i-a vestit. Pentru Iona, finalizarea misiunii ar fi însemnat distrugerea cetății Ninive. El se plasează cu fața la răsărit pentru vizualizarea „spectacolului”. În acest fel, își asumă cu adevărat postura de obiect. Crede într-un plan divin prestabilit, ale cărui puncte să nu schimbe perspectiva de început, după avatarurile oamenilor. Cunoaște o frustrare pe care o va revărsa în gesturi de neliniște. Se mută de colo-colo, parcă pentru a se regăsi pe sine însuși.

Iona încearcă să se abată de la porunca lui Dumnezeu. Refuză limitele noi ale unui destin. O imposibilitate de a se ridica la presupusa sacralitate a misiunii. O inadaptabilitate. Vrea să fugă la Tarsis. Nu preferă destinația om. Totuși, se pierde cu frenezie între oamenii de pe corabie. Refuză providența. Niciodată n-a privit mai departe de el însuși. O căutare a libertății într-o condiție care nu pretinde mult. Dacă ar fi acceptat de la început misiunea, sentimentul de libertate ar fi survenit mult mai târziu și numai după ce Iona s-ar fi risipit destul cu mesaj între oameni, până la a se fi „lepădat” de sinele vechi și atunci n-ar mai fi avut bază de revenire, în cazul vreunei nevoi de energie. Dacă, pentru mai departe, ar fi pornit la drum cu energia prozeliților, nu și-ar fi pierdut cumva unicitatea? Din poruncă divină este înghițit de un pește. Interiorul peștelui este de fapt egoismul lui Iona. Corabia nu e sfărâmată. Este un semn că mai sunt speranțe. Fiul lui Amitai se poate prăbuși într-un gol de activitate. Dumnezeu îl chinuiește prin remușcările conștiinței. Iona se refugiază în suferința remușcării, precum și într-o stare de somn.

În Biblie, voința Creatorului acționează întru ameliorarea egoismului general, tocmai printr-o persoană cu o rezervă de individualism în construcție. Personajul biblic este sedus de respectarea propriului ritm existențial. Asumarea unei misiuni presupune altă febră. O libertate puternică tocindu-se în impactul cu închistarea umană. Creația nu acceptă, pentru încă o dată, intervenția artistului. Legătura dintre om și Dumnezeu ar duce, în cazul omului, la o forțare a limitelor, iar depășirea lor, benefică pentru Dumnezeu (care, în sfârșit, ar dispune de o entitate pe picioare și cu aspirații personale șterse). Dar Iona cultivă vocația anonimatului. Are capacități de conservare. Trăiește ispita de a se sustrage măreției poruncii supreme. Capcana este aceea de a fi înghițit de un pește apărut din vâltoarea pedepsei. Monstrul marin este o traducere în formă concretă a egoismului uman. Dumnezeu cere libertate pentru credința numai în el însuși, pentru asigurarea unei justiții.

O sursă a calvarului lui Iona este neîncrederea, iar un corespondent mitic – Prometeu. Acesta (Prometeu) a beneficiat de libertatea de a stăpâni. Va fi înlănțuit, dar căderea este a cuiva împlinit, capabil să trăiască forme infime ale libertății, privind fărâmele de ficat purtate în plisc, din înlănțuire, de vultur. Vulturul este un vehicul între suferința lui Prometeu și măreția lui Zeus. Însă, încoace de acele timpuri fabuloase, stăruie destinul concret al poetului Ovidiu.

Sfântul Andrei a venit într-o țară, ai cărei locuitori susțineau că-l văd pe Zamolxis, motiv pentru care moartea nu-i speria, fiind convinși că vor ajunge, imediat (prin moarte), în lumea mirifică a zeului lor; și, totuși, Sfântul Andrei a reușit să-i creștineze. Pentru învățătura nouă, despre care vorbea, putea fi ucis, totdeauna subiectele religioase trezind pasiune exacerbată, cu atât mai mult, în vremea aceea, când tutela zeului dacic era atât de puternică…

Însă i-a convins, datorită grației divine de care a avut parte, la fel ca toți misionarii creștini, mai ales cei din primul val.

Am fost la peștera Sfântului Andrei, loc, probabil pustiu, la vremea sosirii lui în Dacia. S-a ridicat și o biserică, alături. În contemporaneitate, se face pelerinaj, de către credincioși.

Înăuntrul peșterii, care purta urmele activității religioase a sfântului, am încercat să identific starea acestuia și gândurile care i-au străbătut fruntea; să fi știut că, a doua zi, trebuie să merg în satul învecinat, pentru a le vorbi oamenilor, înarmați cu arc și fascinați de Zamolxis, despre cu totul altceva, decât viul lor cult, m-aș fi inhibat și aș fi preferat să-mi duc traiul primitiv, oricât de bun mi l-aș fi putut face. M-aș fi îngrijit de focul de peste iarnă, mi-aș fi asigurat hrana zilnică – aceștia ar fi fost parametrii existenței mele, pe care i-aș fi depășit, numai dacă aș fi avut un imbold extraordinar, primit de la Dumnezeu, imbold pe care, sunt încredințat pe deplin, Sfântul Andrei l-a primit, după cum se menționează și în Biblie. De asemenea, tot prin har divin, a învățat repede limba în care le-a propovăduit, iar cuvintele rostite erau de la Dumnezeu, răsfrângere a logosului care a înființat universul.

Nu se menționează nicăieri niciun protest la adresa Sfântului Andrei, din partea băștinașilor, fapt care, încă o dată, îl situează pe patriarhul bisericii creștine (la noi) în rândul celor care au fost coordonați și animați de către Duhul Sfânt.

Pe vremea lui Iisus, exista obiceiul ca diverși profeți să predice pe străzile cetății.

Iisus s-a impus și a fost urmat de către adepți, datorită minunilor dumnezeiești pe care le- a făcut. Misiunea Lui a fost dificilă, pentru că vorbea despre Dumnezeu – tatăl, într-un context religios dominat de zei. Cum ar fi ca, astăzi, să ajungă, din senin, o persoană la Vatican și să prezinte o lume fabuloasă, pe care ar reprezenta-o, și care ar fi cea adevărată, să vorbească despre alt Dumnezeu, despre alt Iisus, chiar să se recomande pe sine cel mai potrivit să inițieze altă religie? Ar fi băgat în seamă de cineva, ar fi el ascultat? Evident că nu.

Dar pentru Iisus a contat fapta, nu s-a dat în lături să ajute, să îndrepte soarta unora sau altora. Când lumea, cea prezentă acolo, a văzut pe olog ridicându-se și plecând, pe propriile-i picioare, cu patul în spinare, a recunoscut forța dumnezeiască, în rezultatul acesta al binecuvântării, a fost convinsă de tot ceea ce i se spunea. Și martirii creștini au văzut ei ceva memorabil, altfel, le-ar fi fost mult mai bine, și-ar fi salvat viața, dacă s-ar fi dezis de Iisus; au preferat să moară decât să abandoneze credința creștină.

(Va urma)

Dacă încercăm să ne explicăm apariția universului și, implicit, a omului, ne vom duce atât de îndepărtat în trecut, încât encefalul nu mai face față și se închide, ca o poartă, dinaintea momentului inițial, a cărui imagine ar fi trebuit să ni se transmită genetic.

Din punct de vedere logic, universul nu ar fi existat (și, totuși, e! – M. Eminescu), pentru că, din ce să fi explodat? De unde a „venit” primul fir de praf? E posibil ca nimicul (vidul) să fi devenit atât de puternic, să se fi întărit în sine, încât să fi produs implozie, iar cosmosul, dimpreună cu noi, să se fi situat, pe o axă, luată reper în demonstrație, în dreptul numerelor, notate cu minus, în matematică și să-și fi făcut apariția pe ușa din dos.

Dacă aderăm la creaționism, totul capătă contur, deși, la fel de simplu, este să negi, dar te împiedică întrebarea: Ce facem cu Iisus? (care a existat!).

Omul trăind în peșteră se va fi speriat de fulger și a crezut că, în spatele acestei ciocniri de nori, există un zeu, căruia i s-a închinat, dar nu se putea duce în fața șefului de trib sau de ce va fi fost, să-și exprime credința, pentru că nu avea autoritatea statutului să impună, de la sine, ceva nou: în primul rând, ar fi șubrezit puterea conducătorului, iar, în al doilea rând, era și este foarte greu, dacă nu imposibil, să inventezi ceva ce nu ai văzut. Ori, primele temple sau incantații s-au bazat pe o experiență autentică, pe un fapt concret.

Deunăzi, am urmărit o emisiune pe unul dintre programele History, ai cărei realizatori susțineau existența extratereștrilor, cu o paralelă superfluă. În anii celui de al Doilea Război Mondial, soldații americani au aterizat pe o insulă în Pacific. Membrii tribului băștinaș li s-au închinat și, de-a lungul timpului, au creat obiecte de cult care imitau avioanele și vestoanele cazone (cu inscripțiile respective: USA etc.). Comparația viza reacția similară pe care ar fi avut-o egiptenii la vederea aparatelor de zbor extraterestre, însă diferența este enormă și neglijată de către acești realizatori, adepți ai vieții extraterestre inteligente, bine remunerați etc.

Faraonii aveau în spate o dinastie cunoscătoare de carte, erau stâlpii unei civilizații înfloritoare, inegalabile, în jurul lor, munceau și elaborau teorii valabile, de mare ținută științifică, matematicieni și arhitecți geniali etc. Faraonii, considerați ei înșiși zei, nu puteau cădea în idolatrie, atât de ușor, fără o verificare atentă a eventualului contact cu alte ființe din cosmos. Nu există niciun fel de apropiere între orice trib din lumea contemporană și marea civilizație egipteană, ale cărei realizări constituie minuni, precum Piramida lui Keops.

În concluzie, pentru a explica apariția universului, trebuie să te situezi, încă de la început, într-una dintre cele două tabere, creaționistă sau evoluționistă.

(Va urma)

P.S.

Această temă mi-a fost inspirată de către tinerii: Sabrina, Mihaela, Ștefania, Yanis și Mădălin, în urma unei analize pe text, a unui poem semnat de Gellu Naum.

În casa unde se spune că și-a dat duhul Maica Domnului, am simțit tristețe, care nu știu de când s-a instaurat acolo, fie din momentul sfârșitului Preacuratei, fie în timp, de la sufletele împovărate ale vizitatorilor. Bine zidită, cu temelie mai veche de două mii de ani, casa era cufundată în umbră și în liniște, ca vechile conace descrise de Balzac.

În unele puncte din acel spațiu, a cărui natura luxuriantă făcea legătura cu paradisul, părând un segment coborât din cer, se regăseau statuete care întruchipau diverși apostoli ai creștinismului. Pentru a dobândi energie pozitivă, le-am atins, cu fidelitatea aceluia convins că este văzut și ajutat, din văzduh, de suita de îngeri.

Pe suprafața panoului (fixat pe gard), mișcau, discret, ca fluturi, în adiere, sute de bilete care conțineau dorințele cele mai mari ale credincioșilor. Plin de încredere, am scris și eu una, de anvergură în domeniul literar; încă aștept să se împlinească.

La plecare, eram sub imperiul indignării, fiindcă nu-mi explicam de ce un asemenea simbol, casa Fecioarei Maria, nu se regăsește într-o țară eminamente creștină.

Femeile din Istanbul sunt cele mai frumoase din lume – pe faleză, umblau în liniște, inspirând delicatețe și bun-simț. Straiul negru le sublinia silueta suplă; sub baticul tradițional, distingeai fețe albe, fine. Semiluna din cer le amplifica misterul, pentru că ochii lor, oarecum alungiți, citeau mereu în inima străinului – așa părea, că te privesc din miezul altei civilizații.

În periplul vesperal, totuși am ajuns la o concluzie neașteptată: un oraș, oricât de atractiv, devine respingător și rece, dacă traiul este scump. Am cumpărat o baclava, cât o unghie de mică (prețul: doi euro, în anul 2010!).

Rolul pe care fiecare locuitor părea să-l îndeplinească perfect în „stup” și hărmălaia orientală, favorizată de peisajul urban de tip vintage, cu străzi înguste și case „aranjate”, mascau atât de bine eventuala tulburare politică, încât nu observai nicio diferență, în privința democrației, între Istanbul și orice alt oraș occidental.

După ce am părăsit Istanbulul, am oprit, pentru o pauză, lângă o statuie imensă, care nu mai rețin ce reprezenta.

La poalele acestei străzi de pe coastă, venea localitatea în care și-a dat duhul Fecioara Maria.

Dimineața, la terase, turcii – în special, cei care nu aveau ce face, bătrânii – luau micul dejun: întingeau în tigăi bucăți rupte din lipii. Mâncau ouă făcute ochi.

Pe un gang, am dat peste un magazin de antichități, în a cărui vitrină, am întrezărit o păpușă dansatoare, reprezentându-l pe Elvis Presley, la maturitate (când arunca, în public, eșarfe transpirate). Contrastul dintre viața patriarhală și bibeloul, întruchipând simbolul muzicii înalte, The King, l-am socotit incredibil în mijlocul Istanbulului, ca semn al deschiderii înspre lume. Dacă nu ar fi fost o oră la care magazinul era închis, aș fi achiziționat, cu siguranță, păpușa mecanică, dar am rămas cu impresia că, acolo, în spatele tejghelei, există un om, pasionat de muzică, de Rock and roll, ceea ce m-a uns la suflet, eu fiind fan Elvis.

În general, Istanbul nu era un oraș modern, ci tradițional, cu femei purtând basma pe chip.

Odată, m-am rătăcit și am nimerit într-un restaurant unde, liniștiți și transfigurați de viciu la față, bărbații fumau narghilea. Se uitau la mine ca la un meteor. Am trecut glonț printre ei, derutat de atmosferă, pentru că, totuși, nu mă simțeam în siguranță. De fapt, starea de insecuritate plutea în aer, deși, din treizeci în treizeci de metri, vedeai poliție (un cuplu: polițist și polițistă).

Seara, din difuzoare puternice, răzbătea ruga din moschei, ca o împăcare a omului cu divinitatea.

(Va urma)

Bâlciul străvechi de la noi își are originea într-un morav turcesc.

Pe una dintre străzile mărginașe, aveau loc demonstrații de acrobații. Prinși de cabluri elastice, gimnaști de circ sau turiști (care plăteau pentru distracție) se înălțau în sărituri amețitoare, spre marea mirare a trecătorilor. În carusel, copiii strigau de dragul de a fi contemplați pe caii de lemn (cu frâuri multicolore, prevăzute cu ținte aurii), ca luptătorii lui Ginghis Han. Aerul cald mirosea a vată pe băț și a alviță.

După ce am trecut de acest spațiu al întoarcerii în timp, a cărui vizualizare îmi invoca melodiile Mariei Tănase, am ajuns la o tarabă, din spatele căreia, un negustor tânăr, cu mustață, vindea scoici. Am comandat câteva – nu mâncasem niciodată scoici. Imediat ce am pus gura pe carcasa uneia, mi s-a făcut o sete imensă (în mod instantaneu), pe care nu aș fi potolit-o cu apele niciunui fluviu – atât de condimentat era preparatul culinar. Cel mai important devenise pentru mine, în acel moment, un strop de apă și nu-l găseam nicăieri. Din instinct sau nu știu de ce, am aruncat scoica în Marea Marmara.

Am trăit o ironie indescriptibilă: în stânga, se întindea marea, cât vedeau ochii, iar eu muream de sete. Pentru prima dată, l-am înțeles pe Setilă – eram fratele lui! – și tot pentru prima dată, invidiam vietățile acvatice pe care mi le imaginam sătule de apă, fericite peste măsură. La câțiva pași, oamenii locului beau ceai, din acele păhăruțe înguste la mijloc. De la primul magazin, întâlnit în cale, am achiziționat o sticlă mare de apă plată. Făcusem broaște în burtă, de la atâta băut, și tot continua să-mi fie sete.

Luna turtea casele – atât de mare și de proximă pământului este în Istanbul – și aspiram să fiu o picătură de apă pe suprafața ei și să mă dizolv în cosmos, numai să nu mai fiu captivul senzației de insațietate care mă cuprinsese ca o mare.