La sfârșitul clasei a VIII-a, ai mei intenționau să urmez un liceu, de la care „să ies cu o pâine în mână”, fie militar, fie sanitar. Diriginta, doamna Elena Joița, i-a convins să accepte recomandarea dumneaei, aceea de a mă înscrie la C. N. „Elena Cuza” (pe atunci, se intitula Liceul de Filologie-Istorie), datorită gândirii mele „filosofice” – susținea.

În prima zi a clasei a IX-a, mă aștepta, în ușă, fiica doamnei, o fată înaltă, cu breton și zâmbet blând, pentru a mă cunoaște.

La practică, pe câmp, un an mai târziu, i-am cerut să-mi facă o listă a curtenilor lui Ștefan cel Mare. Monica se regăsea într-un grup al colegilor ei de clasă (era mai mare decât mine cu doi ani), dintre care am remarcat-o pe Mihaela Răescu, viitoare Miss Tineret România. O față mai frumoasă decât a Mihaelei nu am văzut în viața mea: avea un chip de strălucirea soarelui (nu exagerez!).

A doua zi, Monica mi-a înmânat lista (scria mare și clar). Am rămas impresionat: pe de o parte, de numărul mare de supuși ai voievodului, iar, pe de altă parte, în pragul examenului de bacalaureat, eu însumi nu mi-aș fi făcut timp pentru așa ceva, de a alcătui o listă imensă, nici pentru Papa de la Roma.

Ultima dată, am revăzut-o pe Monica, în 1990, pe holul facultății: se angajase la Institutul „G. Călinescu”, în echipa Zoei Dumitrescu-Bușulenga.

Dacă aș fi absolvit școala militară, astăzi, aș fi fost un tânăr pensionar, cu plete în vânt și, poate, călare pe vreun motor. Tinerilor cursanți, cărora le-am expus varianta, li se pare imposibil, dar le dau replica: „Aș fi avut altă viziune asupra modului de trai, neinfluențată de fluviul de cărți înțelese”.

Învârtind cheița, mecanismul se declanșa în țopăituri. Pițigoiul de tablă imita ciugulitul de boabe. Privindu-l, încercam să stabilesc legătura acestuia cu modelul viu. Atunci, în contemplare, trăiam jumătate din sentimentul pe care l-aș fi avut în preajma păsării adevărate. Domesticirea imposibilă, însă dorită, era, tot pe jumătate, rezolvată. Mecanismul îmi întreținea iluzia manipulării, însă cu blândețe, a unei păsări. Pieptul de tablă, înfoiat și energic, îmi părea depozitarul unei inimi învățate cu zborul.

Nu am ținut prea mult jucăria, întrucât am desfăcut-o, din greșeală, am îndreptat doi bumbi care o încheiau și aceștia s-au rupt. Mecanismul a crăpat și alt pițigoi nu am mai văzut, decât în pom, pe-o ramură sonoră.

Așa am încheiat o filă a încercărilor de a-i comunica unui pițigoi păsuri de ale mele, fără a fi bănuit că este indiscret și poate cânta și altora, pe aceleași note; cel de tablă îmi era, probabil, mai credincios, dar nu dura prea mult supușenia, doar atât cât îi permitea rotitul cheii.

Asinul, pe care Iisus a intrat în Ierusalim, rage priponit în paradis sau îi vor fi putrezit oasele, precum acelea ale calului, blestemat să nu aibă saț, din cauza celor șapte pântece pe care le-a căpătat, atunci când a ros paiele de sub pruncul Iisus?

Aburii (de la respirația vitei) care L-au încălzit în scutece, străbat, în continuare, staulele sau au rămas doar inscripționate în icoană?

Întrebări simple, despre momente mari.

Adăpostirea în staul, de teama investigatorilor ucigași, intrarea călare pe asin, a Celui care a biruit moartea („cu moartea pe moarte călcând” – pentru evitarea sau amânarea morții, faraonii au cheltuit aur, în van) sunt evenimente care, împreună, au configurat o parabolă, de care au ținut seama revoluțiile luminoase (nu toate au fost astfel), anume că oamenii se nasc egali, indiferent de familia din care provin, iar fapta este singura care-i distinge (meritocrația).

De Paști, în cer, se mai aud zornăind arginții trădării? Iuda a fost iertat, pentru că fapta lui se încadra în clișeul unui destin. Dacă, totuși, a ajuns în rai, fața lui se întristează, pentru o clipă? Tensiunea de acum două mii de ani, de după Cina cea de Taină, se derulează, din nou, prin spațiul celest, ca pe un ecran?

Bietul soldat roman, care a împuns, cu lancea, pe Iisus, pentru a verifica dacă mai trăiește, dacă mai mișcă sau nu, mai are identitate? A fost și el un simplu executant al ordinelor militare. I se va fi pierdut sufletul în iezerul de foc și de pucioasă ori i se va fi salvat? I s-a pus vreo vină în cârcă?

Ce face Iisus printre ei, le aduce aminte sau ei înșiși s-au cristalizat în fapta pe care au produs-o, figurând ca bibelouri pe aleile cu îngeri?

Cum se aude, în rai, vuietul vieții noastre?

Gândul meu este văzut de cineva, pe acolo? I se șoptește lui Iisus la ureche, despre temeritatea mea de a-I explica starea? Va strâmba din nas, pentru că se aștepta la mai mult, din parte-mi? Sau este lângă mine, când scriu, învârtind, între timp, planeta, cu degetul mare?

La capătul vieții, voi afla și eu răspunsurile, iar totul se va deconspira, pentru toată lumea, când „O zi Pământul pieirii va da” (Lucretius).

Își mai aduce aminte Iisus de împunsătura lancei? Este înconjurat de îngeri în Vinerea Mare? Structura Lui strălucește mai amplu, de la făcliile aprinse de credincioși în biserici? Devin amintirile motiv de milă mai mare, astfel încât li se permite sufletelor (celor care pier în aceste zile de Paști) să ajungă în rai?

Fecioara Maria se alătură mamelor, mai mult ca de obicei? Își vor fi vorbit Ei, mamă și fiu, despre cele îndurate în deșert? Apostolii murmură învățătura, încă o dată, pentru a preamări slava Celui care nu i-a dezamăgit, descriindu-le o lume eternă, care există? Ce taifas se va fi întins pe cuvertura verde a paradisului!

Smucit, în două milenii, deopotrivă de îngeri și de om, mai umblă vreun șarpe după Eva, în rai?

În acest interval Pascal, se mai aud gândurile negre ale pământenilor ori faptele negative se mai întrevăd? Sau atât de mare este forța lui Dumnezeu, încât totul ni se imprimă în ființă, precum literele, sub presă, pe foaie?

Răsună cerurile de fericire!

În general, am trăit Paștele, la fel, numai motivele de bucurie erau diferite. Am primit, în copilărie, un maimuțoi albastru de cauciuc, pe care l-am manipulat în fel și chip, atras de constituția lui maleabilă.

A doua zi, îmbrăcam hainele cele mai bune și alegeam oul cel mai tare, pentru a-i învinge pe aceia cu care se întâmpla să mă întâlnesc și să ciocnesc.

În biserică, eram timorat de oamenii pe care ai mei îi cunoșteau, întrucât mă întrebau de vorbă, iar cea mai frecventă întrebare, care mă punea în dificultate, era: „Cum merge școala?”; niciodată, nu eram mulțumit de mine și nu se cădea, în biserică sau pe lângă, să mint, că mă vedea, cu ochiul lui de ciclop, bunul Dumnezeu și mai aveam nevoie de El, în rugăciunile mele din gând.

Când mama mi-a spus, pentru prima dată, despre Dumnezeu, mi s-a părut nedrept să ne ducem traiul sub o tutelă inexpugnabilă și respectul meu pentru condiția de om a fost clătinat, nu atât de tare, precum orașul Pompei, de către Vezuviu, dar suficient cât să mă fi gândit la Cel de Sus, altfel decât la părinții mei, pe care, până în acel moment, îi socoteam cei mai puternici de pe pământ. Mă simțeam supravegheat de divinitatea din capul meu, care divinitate, paradoxal, locuia în sfere înalte; se cuvenea, într-un fel sau altul, s-o cunosc și am dezvoltat dialoguri sublime, noaptea, când puneam capul pe pernă, fie cu îngeri, fie cu Iisus.

Astăzi, mă întreb unde este Dumnezeu, pe ce jilț stă El în acest cosmos imens; sau este în afara cosmosului, iar ceea ce noi contemplăm, stele și planete, sunt sinapsele minții Lui? Mi-ar fi atât de simplu să afirm că nu există, însă frica de a nutri un asemenea gând mă copleșește și o consider o dovadă a prezenței împărăției cerești. De asemenea, este aproape imposibil să imaginezi, ca om, ceva nepopularizat anterior, darmite să ajungi să vorbești despre altă lume, spectaculară și imbatabilă! Pentru aceasta, trebuie să deții motive clare și să fi observat ceva pe cer. Sfinții Părinți au scris că au vizualizat, mai mult decât s-au putut ei exprima, și nu avem nicio înclinare morală să negăm.