Dimineața, la terase, turcii – în special, cei care nu aveau ce face, bătrânii – luau micul dejun: întingeau în tigăi bucăți rupte din lipii. Mâncau ouă făcute ochi.

Pe un gang, am dat peste un magazin de antichități, în a cărui vitrină, am întrezărit o păpușă dansatoare, reprezentându-l pe Elvis Presley, la maturitate (când arunca, în public, eșarfe transpirate). Contrastul dintre viața patriarhală și bibeloul, întruchipând simbolul muzicii înalte, The King, l-am socotit incredibil în mijlocul Istanbulului, ca semn al deschiderii înspre lume. Dacă nu ar fi fost o oră la care magazinul era închis, aș fi achiziționat, cu siguranță, păpușa mecanică, dar am rămas cu impresia că, acolo, în spatele tejghelei, există un om, pasionat de muzică, de Rock and roll, ceea ce m-a uns la suflet, eu fiind fan Elvis.

În general, Istanbul nu era un oraș modern, ci tradițional, cu femei purtând basma pe chip.

Odată, m-am rătăcit și am nimerit într-un restaurant unde, liniștiți și transfigurați de viciu la față, bărbații fumau narghilea. Se uitau la mine ca la un meteor. Am trecut glonț printre ei, derutat de atmosferă, pentru că, totuși, nu mă simțeam în siguranță. De fapt, starea de insecuritate plutea în aer, deși, din treizeci în treizeci de metri, vedeai poliție (un cuplu: polițist și polițistă).

Seara, din difuzoare puternice, răzbătea ruga din moschei, ca o împăcare a omului cu divinitatea.

(Va urma)