În Centrul Vechi, la o terasă, o mică orchestră întreține atmosfera. Mesele sunt ocupate de tineri (îmbrăcați în haine colorate) care par a se împăca bine cu muzica romantică.

La care dintre aceste restaurante au cântat Zavaidoc, Cristian Vasile sau Gică Petrescu?

Ce gânduri au nutrit oamenii care-i auzeau? Ce imbold aveau să intre să-i vadă pe scenă? Aveau sentimentul unicității, al irepetabilității? Sau că sunt martorii unor fapte de istorie muzicală? Cu siguranță, nu, fiindcă Bucureștiul trăia, iar pătura mijlocie o ducea atât de bine, încât aceia care o alcătuiau se credeau ei înșiși, pe bună dreptate, eroii zilei.

Unul dintre gânduri se duce mai departe, la una dintre fotografiile care-i unește, la aceeași masă, pe I. L. Caragiale, G. Coșbuc și G. Ranetti: ce unghi vor fi contemplat? Care le va fi fost posibila bucurie sau îngrijorare, după întâlnire și fotografie? Ce vor fi discutat fiecare acasă, ce impresii își vor fi lăsat unul altuia? De câte ori se vor mai fi revăzut de atunci, de la acel moment (surprins în fotografie)?

Reflecția îmi este întreruptă de telefon, din a cărui carapace vocea interlocutorului mă informează despre o expoziție de artă.

-Hai, fă-mă bogat! – se aude îndemnul pe care un jucător la loz în plic îl adresează bătrânelului care poartă pe mână cerculețul de sârmă, de care sunt prinse biletele. „Uite, își continuă dialogul, am câștigat 300 de lei. Nu te supăra pe mine, dar trebuie să mi-i dai”. „Vai de mine, îi răspunde vânzătorul ambulant, mă bucur pentru dumneavoastră”. Îi numără banii și-i strânge mâna.

(Va urma)