La ora 10.00, aveam o ședință la o Asociație, din al cărei comitet de conducere fac parte.

Plec la ora zece fără un sfert de la instituția la care sunt angajat, după ce las o bună cunoștință în sala de bibliotecă, pentru a-și regăsi textul publicat, într-o revistă.

În scurt timp, ajung la destinație, dar nu am unde parca, după cum am și presupus. Am văzut, din mersul mașinii, un spațiu liber, dar, acolo, un ins voluminos, cât un camion, „se parcase” pe sine. Am mers mai departe, crezând că, totuși, voi găsi eu un loc… Am nimerit pe o stradă îngustă, cu mașini staționate pe ambele părți. Am dat dovadă de măiestrie în șofat: la milimetru, am evitat oglinzile laterale. Strada este cu sens unic. Nu am altceva de făcut, decât să repet traseul, dar nu, fiindcă au răsărit semnele de Accesul interzis! pe te miri unde și ajung dincolo de centru, care, la ora aceasta, trecută de zece, este aglomerat. Întorc, tot din măiestrie, la prima linie întreruptă.

Din nou, în preajma destinației… Încerc varianta altei străduțe, însă, în spate, se nimerește un taxi: de unde va fi apărut, habar nu am! Opresc mașina și-l las să treacă, dar, cât am mers cu taxi după mine, m-am depărtat iar de acea biată destinație. Mai fac un ocol…

Când, în sfârșit, o apuc pe strada căutată, îmi crește inima de bucurie, mai mult, îmi iau inima în dinți și trag mașina pe trotuar, în dreptul unei case vechi, a cărei vedere îmi abate gândurile de la prezent, la trecutul tihnit al orașului – despre care am citit și nu l-am trăit.

(Va urma)