Sunt unele vești, care, distrugând frământarea de moment (pe un motiv sau altul), cad ca un trăsnet asupra ta și nu mai știi încotro s-o apuci: să alergi, pământul, dintr-un gogoloi, a devenit atât de mare, încât îți pare rău de regresul tehnologic prezent, care nu a pus, la dispoziția fiecărui om, o rachetă să zboare acolo unde poate ajuta, să stai – simți cum te sufoci și nu înduri chinul care te năruiește… Pentru a-ți mai reveni un pic, te gândești, în mod paradoxal, la ce ar fi mai rău, un fel de înfruntare a situației, și, din acel străfund al problemei, îți faci planuri mai senine, care să te ajute să mai contezi tu pentru tine însuți, să nu constați, încă o dată, că, dintre viețuitoare, omului îi este cel mai greu pe planetă, supus firii și destinului care face și desface.

Ieri, pe un astfel de fond, m-am simțit fără nicio putere, fără niciun Dumnezeu, deși, când sunt căzut, spun în minte, repetitiv, rugăciunea Tatăl nostru, pentru a nu lăsa gândurile negre să tot vină în valuri peste mine. Dar cineva este acolo sus, te extrage supliciului prin fire nevăzute, prin îndreptări ale lucrurilor și te mustră conștiința, poate, de a nu mai fi ținut măcar un post sau de a fi fost părtașul unui clinci nesăbuit care nu ar fi trebuit să aibă loc în existența ta.