Mergea pe drum un om însingurat... 
S-a trezit cu haine de înger deodată pe el, 
care căzuseră din cer, 
prin fisura care se produsese 
pe lângă un pom din Eden, 
acolo unde, 
răzimat de trunchi, 
se odihnea un înger 
ce pentru o clipă își lăsase haina lângă el, 
la un metru distanță.

​După om venea și îngerul 
ca să-și ia veșmintele înapoi; 
coborâse repede pe scară 
când s-a trezit despuiat. 
Îi era și rușine să umble așa printre ceilalți, 
mai ales că lumina de acolo, 
reflectată de frunzele verzi 
și de izvoarele clare, 
îi ardea pielea 
și nu avea cremă de gălbenele — o uitase 
undeva într-o fânărie.

​Rușinea goliciunii au avut-o Adam și Eva 
când Dumnezeu i-a găsit stânjeniți, 
după ce se înfruptaseră 
din fructul oprit. Ceea ce știa și îngerul, 
dar cum să-I vorbească lui Dumnezeu și el, 
că a fost un accident, 
că se visa pe pământ, 
lângă urechea unui pișicher 
pe care-l învăța de bine, 
iar fisura, 
despre care încă nu se aflase, 
îi făcuse figura? 

Și-a luat tălpășița repede din Eden 
și dus a fost. 
La apelul de seară, 
el nu a putut răspunde „Prezent!”: 
era pe drum, 
în spatele gospodarului 
care nu observase că, 
peste hainele lui pâlpâia, 
ca o lumânare, 
pelicula strălucitoare.

​Îngerul încă nu intrase definitiv în realitate, 
stăruia la ușă, 
șoptea ceva, 
dar vorbele nu ajungeau la destinație; 
nici nu mai avea haine 
în care să se prezinte 
și nici motiv să se reveleze — 
nu era acela un om cu puține păcate, 
permeabil epifaniei. 

Misiunea era dificilă 
și s-ar fi împlinit numai dacă omul nostru 
ar fi adormit, 
iar, tiptil, îngerul să se apropie 
și să-și recupereze hainele. 

Dar nici atunci nu era tocmai bine: 
gestul semăna a hoție 
și cum s-ar fi întors el în Eden 
cu o asemenea faptă, 
aproape improprie suitei lor, 
a celor curați la spirit?

​A rămas de moment la o răscruce 
să-și plângă soarta, 
deși, până atunci, 
nu credea că și ei, îngerii din cer, 
sunt încorsetați în limite 
și date prestabilite. 

Nu mai avea cale de salvare; 
se va fi întors, 
se spune, 
cu un petic în haină, 
pe care nu se cuvenea 
să-l astupe cu altă bucată luminoasă 
ca stamba originală.