Tot scriind despre Diogene, m-am identificat, în subconștient, cu unele probleme întâmpinate de marele filosof. Astfel, în urmă cu vreo trei nopți, am visat că am fost prins de pirați, după ce, anterior, tot în vis, arătasem unui negustor o carpetă (asemănătoare unui covor persan) care avea țesută harta unei țări europene: La cât o evaluezi? l-am întrebat. La trei mii de euro! – a fost răspunsul, rostit ferm, tare, astfel încât, în talciocul din vis, am fost auzit de către pirații care m-au urmărit și pe vaporul pe care începusem să navighez spre țara desemnată pe carpetă.

Cine te însoțește? – m-au interogat pirații. Diogene! le-am răspuns, fapt care le-a schimbat atitudinea. Nu am mai „vizionat” continuarea, întrucât telefonul zbârnâia lângă mine – eram sunat de L. F., care, la rându-i, m-a întrebat dacă mai sunt fan Balzac: „Am văzut, la un anticariat, Moș Goriot – copertă groasă, rezistentă etc. și m-am gândit să ți-o dăruiesc, de Sf. Nicolae.

Visul, atât cât a durat, m-a apropiat de personalitatea unui om (excepțional) care a trăit acum două milenii și jumătate, iar evaluarea carpetei bej, de spiritul mercantil al protagoniștilor programului Așii amanetului, program pe care-l vizionez frecvent.

Cu un ceas sensibil la dispoziţii de orice natură, am pornit-o de-a lungul străzii Sfinţii Apostoli. Sfârşitul unui om acţiona mecanismul ceasului de buzunar într-un asemenea fel, încât vidul părea apă obosind rotiţele şi dezorientând acele. Şi mai robustă era senzaţia că în buzunarul de la piept deţin aspectul propriu al unui final – un cap desfigurat de om, ca în tabloul Strigătul,decât urma, fără contur veridic, a unei bătăi de cord sau decât bătaia unei aripi de şoim, dacă l-aş fi ascuns de vânat, pentru o secundă, sub haină. Mă temeam să deschid haina, ca nu cumva de sub ea să răsară în mijlocul străzii, în dreptul meu, aproape înlocuindu-mă, acea faţă disperată, care totuşi ar fi găsit ecou mai repede în vopseaua tabloului ca în spaţii întredeschise, precum haina cu doi nasturi desfăcuţi din trei. Nu aveam ce spune dacă aş fi fost acuzat de furt, probabil atât de bine m-ar fi reprezentat pictura singulară, şi nici la întrebarea: „Fondul strigătului este durerea însăşi?“. Nu m-aş fi mirat dacă aş fi văzut scris în expoziţie, sub tablou ori în Program: „În ziua de …, ora …, anul de graţie 19.. sau 20…, un copil a căutat în spatele ramei gura clamând“. Strigătul e adresat numai privitorului care descoperă – ca în oglindă: o dată, se recunoaşte în sunetul înrămat ca ipostază a deznădejdii, o dată în viaţă.

A trecut o lună de singurătate şi mă găsesc într-un apus în Parc: „Doamne, ajută-mă să mă salvez de la deznădejde! Îmi dai motive şi timp liber să mă bucur de natură, dar nu mă simt prea larg în ceea ce trăiesc: o nelinişte instantanee, cu un tipic solit ceasurilor de contemplaţie.

Încerc să nu mă gândesc la Anca. Probabil mă enervează faptul că alţi bărbaţi n-au motive mai multe ca mine să-i vorbească, eventual tandru, şi n-am cunoştinţă despre ce face ea în prezent.

Deschid Ars amandi şi caut în cuprins pasaje despre cauzele de a supravieţui în dragoste, când ignorarea de către iubită escaladează insuportabilul, nu înainte de a mă impresiona de cântecul petiţionar al lui Orfeu în Infern, citind încă o dată în Metamorfoze: „O, zeităţi ale lumii subpământene în care venim toţi / cei care suntem născuţi muritori, / îngăduiţi, de se poate, / să spun adevărul, / lăsând la o parte ocolişurile unei vorbiri meşteşugite. / N-am venit aici ca să văd Tartorul cel întunecat, / nici să leg monstrul cel cu trei capete şi cu şerpi ca ai Meduzei, / în jurul gâtului. // Soţia mea e pricina acestui drum: o viperă călcată i-a trimis veninul în corp / şi i-a curmat viaţa în floarea vârstei. / Am voit să pot suporta şi nu voi nega că am încercat. / Amor a învins. / Acest zeu e binecunoscut în lumea celor de sus. / Nu ştiu dacă e şi aici, / totuşi cred că se găseşte şi aici la locul său şi, / dacă nu e mincinoasă vechea poveste cu răpirea, / şi pe voi tot dragostea v-a unit. / Vă conjur pe aceste locuri pline de groază, / pe acest haos imens şi pe tăcerile marii împărăţii, / desfaceţi destinele prea repede terminate ale Eurydicei. /  Toţi vă suntem datornici vouă şi, / dacă zăbovim puţin în viaţă, / mai curând sau mai târziu, / spre acelaşi locaş pornim. Aici tindem toţi, / aceasta este cea din urmă casă şi sub puterea voastră sunt cele mai îndelungate împărăţii ale neamului omenesc. / Şi Eurydice, după ce va ajunge la anii bătrâneţii, / se va supune legilor voastre. / Vă cer să-i daţi să se folosească de dreptul ei. / Iar dacă destinele refuză această îngăduinţă pentru soţia mea, / eu în niciun chip nu vreau să mă mai întorc. / Bucuraţi-vă de moartea amândurora!“.

Cu două cărţi în mână, pe alei, dau la un moment dat cu piciorul într-o creangă ruptă, căzută pe jos, între frunze, şi cuget: pentru ce să fi fost condamnat Ovidiu la exil? Pentru sfaturile din Ars amandi? În această carte de opt sute de versuri, din care, student, am tradus peste patru sute, eu găsesc inversul cauzei surghiunului.  

 La serbarea zilei de naştere, simţim cu nostalgie că prezentul nu mai reţine prea mult din aspiraţia trecutului, dar ţinându-ne deoparte de ceremoniile prilejuite de aniversare, sentimentul trecerii timpului se atenuează şi ne exclude beatitudinii comune că firea a triumfat pierzând un an, când înţelepciunea de a te sustrage valului general parvine prin senectute.

            Pradă unor dubii, consimţi la pierzanie, pentru ca ambiţia de a te păstra la fel, în armonie cu daruri fizice neschimbate, cu dorinţe de a iubi femei tinere şi frumoase, să nu-ţi devină fapt zilnic.

 Am citit într-o zi din manuscrise vecinului de la doi.

„Dragă prietene, mi-a zis în timp ce turna whiskey în pahar, încerci să-mi dai repere în viaţă din fişa personajului tău planificat. Am această idee pe care nu vreau s-o contrazici şi pe care aş vrea s-o consolidezi cu păreri la impresie: trăsăturile personajului cresc în mine şi mă domină până când, speriat de senzaţia impersonalităţii, conştientizez în acte poza influenţei livreşti şi mă opresc să mă reculeg uneori la marginea strungului. Aştept îndeletnicirea de muncitor să mă recompleteze şi să-mi fac munca pentru care iau un ban. Se întâmplă în momentul alipirii mie platonic la cel realist, să mă întrebe de vorbă vreun coleg. Refacerea personalităţii de sine la muncă devine deziderat în matcă. În atenţia împlinirii lui, nu trebuie să intre amănunte alienante. Dacă se va fi întâmplat, voi fi sub controlul de undă hotărâtă al inerţiei. La orice discuţie, voi ieşi abătut, cu atmosfera acelor fapte pe care le voi fi executat, repet, sub imperiul unor impulsuri străine. Dezamăgirea faţă de semeni, când mă explic în prezent, este ca umbra de la ideile platonice: are limbajul deprins în discuţiile noastre şi motivaţie în inoportunităţile care mi se fac“.

În zadar explicam: „Personajul meu e un aristocrat. N-ai suficientă înzestrare pentru a-l concura. Orice similitudine între el şi tine dispare în diferenţa de clasă. Nu te îngrijora pentru ceva impropriu şi te rog să nu mai dezbaţi pe seama ta probleme care nu te privesc. În spaţiul vulnerabilităţii pe care ţi-a creat-o lectura, îşi face loc adevărul: nu rezişti problemelor vieţii şi te răzbuni în discuţii pe interlocutori, reproşându-le totul, de la ieşirea ta din casă până la revenire; din cauza voastră – acum ţinta sunt eu – sunt deviat de la încercările de a mă regăsi. Nu aşa te vei regăsi, căutându-te în afară, în personajele despre care citeşti, ci în unghiul tău romantic din care sporadic te propulsezi în lume. Acolo vei regăsi aplombul paşoptist şi dispoziţia la sacrificiu pentru binele general“.

Condiţia mea de scriitor influenţa lumea în care mă învârteam. Dacă Anca, lecturând pe ascuns din scrieri, ca să-mi placă mai mult, s-a lăsat erodată în sinele natural de artificii adăugate unui personaj în marginea existenţei pe un perimetru posibil, ca subterfugii de simplă deplasare înspre scopul definitiv al unei circumstanţe, unde o mai pot recupera pe Anca? De la ce vorbă încolo să reînnod tradiţia tandreţurilor noastre?

Mă indignez când o văd vorbind cu alt bărbat şi mereu după întrevederi o întreb de unde-l cunoaşte, întreb până-mi răspunde cu acele idei şi cuvinte pe care le aştept ca izbăvire de la mica, atunci, frământare a geloziei; mai încolo, acest sentiment trufaş se amplifică, dacă discuţiile nu-şi rezolvă instanţele.

Nevoia dedublării survine imposibilităţii de a mai suporta durerea unui moment în viaţă şi speri să resimţi responsabilitatea noului statut într-un fel mai robust ca prudenţa vechiului (vechii identităţi).

Încercam să-mi dau seama prin mai multe întrebări, dacă în panoplia de sentimente a Ancăi fusese unul deosebit, pe care ea să nu-l fi trăit la fel cu mine. Aici ar fi fost o portiţă de revenire la Anghel. Eram ispitit – răspunsul mi-ar fi adus linişte sufletească – să întreb despre motivul despărţirii lor care, bine justificat, ar fi întrecut orice înălţime a dragostei (relaţia s-ar fi stins în curs) şi ar fi remodelat, sub formele oarecum noi ale apropierii noastre, toată efervescenţa jocurilor din prietenia lor, în memorii uscate.

Ar fi fost bine să mă fi putut despărţi de Anca, însă trebuia ca dintr-un cerc de prieteni, pe care-l frecventam, să am deschidere către prietenia cu altă femeie, oricum superioară.

„Uite, mica mea prietenă, povestea noastră s-a terminat. Frumuseţea ei s-a excedat în acele amănunte pe care le-am rostit din sinceritate. Sinceritatea nu e totul. Ceea ce amintirile tale relevă mă afectează“. Aspiram să-i vorbesc astfel, dar numai noaptea când, singur în cameră, puneam la punct secvenţe de viaţă.

Episodul relatării Ancăi se estompase în acest vis: scriam o carte despre un cerc oficios al veacului trecut. Personajul avea părţi bune pentru cei din afara cercului, dar tare destule pentru oamenii de-o teapă cu el. Reuşise să amelioreze printr-un mariaj vârful însuşirilor. În timp ce scriu neatent prea multe fraze, personajul, robust construit, cu detalii de viaţă reală: scop în bani, preocupare pentru ziua de mâine etc., depăşeşte mediul livresc şi-l reîntâlnesc în stradă aşteptând acea iubire promisă de mine în planul cărţii. Atenţia la semeni îl menţine ca personaj pozitiv. „Domnule autor, singurătatea mi-e prietenă acum. Să nu-mi spui că tu ai aceeaşi stare cu mine. Du-mă pe oriunde vrei, dar umple-mă de lume“.

(Va urma)

La fereastră, am auzit:

– Surato, ai văzut-o pe Anca? Umbla cam fără cap.

– Ca în romanul lui Camil Petrescu, soldatul pe front?

Eram surprins că în faţa imobilului se vorbea despre Petrescu. În acelaşi timp, am rostit, în singurătatea camerei, câteva cuvinte rele criticilor care l-au făcut mare pe Camil faţă de Cezar. O, întunecare!

– Nu… La Anca este o dezorientare formală, sezonieră. Acum câteva zile, am glumit: „Dragă Anca, dacă nu te-aş cunoaşte, aş crede că eşti cuprinsă de Zburător. De când va fi trecut pe la tine, va fi rămas ca întâmplare, surâsu-i de foc în cordul tău“. „Când? Când?“. „Pe la doisprezece ani. Atunci începe el să treacă pe la fete“. „N-a trecut nimeni străin pe la casa noastră“. „Are mină prietenoasă. E abil. Îşi suflecă mânecile de la haină şi, nevăzut, cutremură trupul fetelor până întrevede în fete un elan în iubire“. „Tata a luat puşca. A stat la fereastră, îmi aduc aminte, cu puşca fixată de umăr să împuşte elanul“. „Te pomeneşti că vei fi visat un tânăr blond, cu mustăţi?”.

Femeile au râs. Aluzia mă privea. Eram uimit. Nu-mi trecuse vreun moment prin cap detaliul că prietena mea se va fi cunoscând foarte bine cu vecinele mele. Anca venea totuşi destul de rar pe la mine. E adevărat, o mai lăsam singură, dar nu mai mult de trei-patru ore; mergeam la hipermarket-uri pentru diverse: apă minerală, portocale, pâine etc.

Anca a intrat aproape alergând în cameră. Deschisesem o carte şi citeam. Anca a venit la mine, m-a sărutat. „Sunt Zburătorul reîncarnat?“. Anca a zâmbit. Cuminte, a adormit ca o lectură între mine şi carte. Sau ca un pui. Am sărit din fotoliu şi m-am dus la incubator. Din cauza mişcării mele bruşte, Anca s-a trezit şi mi-a reproşat murmurând gestul neglijent. Dar a adormit repede.

„Pe Anghel, tânărul de la cabană, l-am cunoscut pe vremea acelor exerciţii de separare pe care le executam după reguli ambigui. Uitasem de fazele noi selenare pe care în răgaz distinct, le treceai în registrul de lucru, simplu, matematic. După un punct, uneori, îţi dădeai ochelarii jos de pe nas şi începeai să miroşi aerul cosmic pe care ţi-l parfumam cu prezenţa mea terestră. Între miresme de mere coapte şi gutui, căutam întâiul semn al plecării“.

„Anca!“ a strigat din uşă un tânăr brunet, cu păr vâlvoi. „Anca! Am ştiut că eşti aici după urma de pe zăpadă a schiurilor. Am putut măsura urma care în zăpadă reprezenta fix cele 40 de kilograme ale tale“.

Sub avalanşa aceasta posesivă de vorbe, Anca s-a închis mai mult în sine, plecându-şi capul, ruşinată. N-am avut puterea să întreb: „S-a întâmplat ceva odată în viaţa ta?“. „Noi tocmai ne pregăteam să plecăm“ am spus. Tânărul a rămas perplex. Am dat cu uşa suficient de tare, astfel încât să cadă peste această scenă, cu zgomot.

Afară, am sărutat-o pe Anca, dar n-am mai avut forţă interioară s-o îmbrăţişez cald.

Dacă aş fi piesă într-un joc de şah, aş consimţi la o rocadă: nu m-aş ruga decât să am impulsul potrivit de a sări de pe tablă în mâna jucătorului, în cazul în care n-ar avea inspiraţia apărării, pentru a face schimb de identitate. M-am apucat de scris. Doream să reţin mai multe din meditaţia vârstei.

În cea mai recentă lucrare, intitulată Eugen Ionescu în luminile avanscenei (Ed. Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2021), Constantin Cubleșan vizează mai multe laturi ale personalității marelui dramaturg, precum vocația prieteniei – în capitolul Prietenia cu Octav Șuluțiu – sau aceea de prozator și de „critic literar nonconformist”. Contextul cultural al afirmării lui Eugen Ionescu a fost propice, context pe care Constantin Cubleșan îl compară cu acela al „anilor 40 ai secolului al XIX-lea, în care s-au afirmat o mulțime de tineri, în toate domeniile de activitate, cu un potențial de integrare în universalitate cu totul neobișnuit la noi până atunci”. Octav Șuluțiu îl întâlnește pe Eugen Ionescu în capitală în anul 1927 și unghiul de vedere în care-l descrie este bine surprins, în cele aproximativ cincisprezece pagini, de către Constantin Cubleșan, care, apelând la Jurnalul lui Octav Șuluțiu, precum și la Cuvânt introductiv la Elegii pentru ființe mici, reține pasajele referitoare la starea materială și la modalitățile de a scrie și de a studia (ale tânărului Ionescu). Astfel, aflăm că „tatăl (lui Eugen Ionescu, n.n.) e multimilionar și cu mai multe rânduri de case, dar, despărțindu-se de prima soție și recăsătorindu-se, își lasă copilul să moară de foame” – scrie Octav Șuluțiu, tânăr care, la rândul lui, spera despre sine să avanseze: „Simt în mine vocația pentru critică și pentru literatură. Voi deveni ceva. Trebuie!”. Prietenia celor doi a durat „cât era necesar pentru demararea destinului lor literar”. Deși amiciția aceasta s-a erodat pe parcurs, totuși „despărțirea lor nu este brutală”.

Activitatea „tânărului prozator” este urmărită încă din perioada liceului, când Eugen Ionescu publică, în „Revista literară” a Liceului „Sf. Sava”, Legenda romanițelor, socotită o fabulă parabolică „de tip Oscar Wilde, vorbind cu nostalgie despre ratarea finalității mesajului umanist într-o lume impasibilă, blazată și amorfă”. Considerând abandonarea literaturii parabolice drept un minus, Constantin Cubleșan comentează fragmentele de roman pe care viitorul dramaturg le-a publicat în revistele „Facla” și „Familia”. Se are în vedere romanul intitulat Fantomele, al cărui protagonist, Ștefan Popescu, are un discurs „confesiv, autoreflexiv”, pentru că se încearcă „o psihanaliză a eului aflat în suferință. (…) Decizia lui Eugen Ionescu de a nu-l finaliza este cât se poate de binevenită”, întrucât „este un roman ratat, care nu-l reprezintă”. Alte pagini de proză din tinerețe, apărute în revista „Linie dreaptă”, sunt „cele ale unui Jurnal la șaisprezece ani”.

Însușirea nonconformistă a caracterului lui Eugen Ionescu este evidentă și în paginile de critică literară, consacrate lui Titu Maiorescu, mentorul Junimii, romanului Contrapunct de Huxley, roman aflat în vogă la ora aceea, sau integrării lui Marcel Proust în tradiția franceză, articol apărut în revista „România literară” (1934). Despre aceste întreprinderi în domeniul criticii literare, Constantin Cubleșan conchide: „Privirile de ansamblu asupra momentului literar sunt pe cât de tranșante, pe atât de acide”.

Extrem de bine pusă la punct, datorită și altor subiecte propuse, precum Pamfletarul, Ale filei două fețe, O conștiință a epocii etc., lucrarea Eugen Ionescu în luminile avanscenei readuce în actualitate efigia unuia dintre marii promotori ai absurdului în teatru.

În volumul de lirică, intitulat Piele pe piele (Ed. Casa de pariuri literare, București, 2021), Lia Faur își propune o cunoaștere (de tip socratic) a lumii, pornind, astfel, de la cunoașterea de sine. Urma impresiilor pe care i le-a creat realitate este asemănată, ca tip de fragilitate, cu aceea lăsată, pe un perete îngălbenit, de pozele care au fost date jos. În această „hipnoză a propriei obsesii”, surprinde imaginea pământului văzut din spațiu, precum în Epopeea lui Ghilgameș: „se zărește pământul / peste care a curs o băltoacă de sânge / acolo unde de obicei înfloresc merii” (Hipnoza propriei obsesii). Într-o „țară nefericită”, orizontul este compus numai din probleme de o dublă natură, socială și economică: „toți au rate copii pensii cheltuieli la gaz curent servicii mobile / România, Dumnezeu te iubește! (mod implicit). Din iureșul trăit, rămâne șirul de poze, într-un chenar de lemn, pe perete, rutină care a caracterizat, decenii la rând, pe aproape fiecare om de rând – să-și strângă fotografiile: „peretele tău rămâne intact cu amintiri din care poți reconstitui o viață fericită”. Pozele conferă colecționarului posibilitatea de a revedea momentele mai senine din viață și de a vorbi despre acele momente oaspeților mai apropiați. Dragostea de care autoarea se bucură în prezent, din partea unui „tu”, pronume care desemnează, probabil, pe iubitul ei, o estompează pe aceea de care a avut parte în copilărie, din partea părinților, considerându-se „un copil ferit de iubire”, ipostază care, în mod paradoxal, a presupus diverse avantaje, precum acela de a fi iubit „viețuitoarele și firele de iarbă” (pauză 2). Comparația dintre cele două feluri de iubire, erotică și parentală, devine prilej de recuperare, prin introspecție, a unei amintiri legate de „cel mai mare magazin din Arad”: „în ’76 un copil era tras de mână pe scările înalte / o fetiță în pantaloni cadrilați cu păr mult și galben / mergea să-i cumpere tata hăinuțe de Crăciun / vor dormi în compartiment apoi în gară / până se deschid magazinele / e prima oară în tren / va fi mereu zăpadă / chiar dacă băiețelul i-a spus că o va fura pe toată la noapte” (hăinuțe pentru nori. iarna care nu se va sfârși niciodată). Poemele au și un caracter militant, deseori Lia Faur face trimitere la evenimente de importanță istorică. Fiindcă atunci nu a reușit, astăzi, cu ocazia acestui volum, poeta expediază o scrisoare simbolică vărului ei, martir al Revoluției din 1989: „derulez filmul zilei tale din optsprezece / imaginile scurtcircuitând fiecare pas invers proporțional cu viața (…) Scrisoarea Liei către Sorin Leia, vărul ei de 22 de ani, erou martir împușcat în 18 decembrie 1989 / pe treptele Catedralei Mitropolitane din Timișoara” (rămășițele zilei). Omagiul, care atrage atenția asupra sacrificiului atâtor tineri, în numele libertății – așa cum o vedeau ei atunci -, marchează, încă o dată, suferința insurmontabilă a familiilor care, la Revoluție, au pierdut pe cineva drag. Totodată, ca în piesele lui Eugen Ionescu, se pun pe tapet probleme ale oamenilor moderni, probleme care nu par a fi luate în serios de către majoritate, dar care au anvergura lor: „am luat cina și am vorbit despre realizări / ce înseamnă să faci ceva în viață / să-ți atingi potențialul / să le închizi gura părinților blocați pe traseu / poate să scrii o carte bună / să adormi fără somnifere să te surprinzi în oglinzile hotelurilor de provincie / să-ți sugi burta // carnea ta are nevoie să iasă din câmpul gravitației” (cină).  

Subscris temelor majore, ca dragostea, natura și istoria, volumul, al cărui titlu subliniază disponibilitatea Liei Faur de a spune totul, verde în față, până la piele, este atractiv și perfect sincronizat ritmului interior al liricii actuale.

Spre dimineață, neavând somn, am dat drumul la televizor (care nu a mers pe stradă, așa, de capul lui, ci a rulat în sine diverse reportaje, precum acela de pe unul dintre posturile History, despre istoria săpunului, reportaj la care m-am și oprit). Imaginile mi-au creat o asemenea nerăbdare de a mă săpuni, încât am mers la duș, la o oră, patru dimineața, când cei mai mulți dintre noi dorm; apa caldă m-a deconectat de la impresia frigului, pe care mi-o dă numai cunoștința datei, trei decembrie, nu neapărat temperatura din cameră, pe care o reglez frecvent. În minte, mi-au răsărit focurile din baia imperială a Ecaterinei cea Mare (a Rusiei), a căror vâlvătaie, de asemenea, când vizionam filmul, mă îmbia să-mi imaginez cum eu însumi voi construi o casă cu băi imense – uneori, chiar visez (vis nocturn, pe lângă scop) că mă mut la țară, într-o casă destul de solidă, stil brâncovenesc, a cărei baie are fereastra înspre grădina plină de flori înfoiate, exotice…

La 8,30, eram la instituția unde lucrez, având, astăzi, un program redus. La 10,30, am jucat volei, iar la ora douăsprezece, eram, din nou, la duș. Puținul soare m-a chemat afară, pe un glas de raze călduțe. Înfofolit în haină, simțeam aburii cum încă ies de sub pulover, păream, în curte, o pâine caldă, scoasă din cuptor. Gândul încă îmi era la acea bolboroseală a săpunului, pe care o văzusem, anterior, la televizor.