Jurnalul lui Diogene (3, 2022)

Câtă vreme zăbovesc pe țărm, inima îmi este deschisă către cosmos: ca o tobă mută răsună, când stelele își răsucesc vârful de aur în ape; dacă mă apropii de oraș, inima se face mică și vederea asupra lucrurilor, infinită până atunci, se va strânge în mine, ca o floare în seară. Astfel, ajung pe străzile Atenei, cuprins de milă pentru limitele omenești, care se întrevăd la fiecare pas. Tristețea femeii în fața prăvăliei cu mătase – fiindcă nu o poate achiziționa – este ca un pahar murdar, i se vede pe față. Mă opresc și încerc să-i explic despre mișcările stelelor, care, dacă nu ar fi în ordine, ar spulbera pământul – pumn de țărână ar fi, ducând în vid, ca pe foi, biografiile regilor.

(Va urma)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.