Am început să fiu îngrijorat de războiul de lângă noi. În drumul către casă, am zărit, pe contrasens, șase TAB-uri.

Ca în situația oricărui conflict, lumea a devenit panicată. În urmă cu vreo zece ani, unul dintre bunii mei prieteni îmi cerea să mergem în magazine să cumpărăm alimente și apă; deși el era cu adevărat înspăimântat, eu m-am distrat pe seama inițiativelor lui, care, de fapt, erau generale. Din fericire, acel conflict (probabil de prin Irak – nu mai țin minte exact) s-a încheiat destul de repede și multă vreme, amicul meu a mâncat numai conserve.

În prezent, istoria s-a întors. Unii dintre amicii mei au luat-o de la capăt și își fac rezerve de provizii, alții, inclusiv rude, plănuiesc să părăsească orașul, chiar țara…

Acum, când scriu aceste rânduri, eu însumi sunt aproape alertat, întrucât am încheiat o convorbire cu o persoană în care am încredere, care mi-a mărturisit propria-i intenție de a pleca, temporar, din țară, din cauza unor informații pe care le deține și despre care nu pot relata aici.

Până să închei textul, am primit telefon de la I. P., al cărui optimism a șters pesimismul în care era să cad.

Cu ochii în emailul de la o editură (la care am trimis manuscrisul unei cărți de proză), îmi vine în minte numele lui Ionel Teodoreanu, cel despre care am vorbit, astăzi, tinerilor mei, care și el, scriitorul de succes al perioadei, a trecut prin evenimente asemănătoare.