În viziunea mea – și nu vreau să am dreptate – , al Treilea Război Mondial a început, fiindcă Rusia nu poate fi cucerită și nu pentru faptul că este plină de eroi – eroi au toate popoarele – , ci datorită spațiului ei geografic vast, cât un cosmos. Și rușii cunosc lucrul acesta… Și dacă Napoleon, un geniu al omenirii, nu a reușit sau Hitler, atunci nimeni nu o poate face; desigur, Napoleon a greșit, în planul lui, pentru că a fost prins de iarnă, dar, totuși, până la instalarea „generalului iarna”, a încercat, a mărșăluit prin stepe, nealegându-se cu absolut nimic.

Nu trebuie să ne mai ascundem după deget: dacă o țară este atrasă într-un război (orice țară, nu neapărat cele care astăzi se luptă între ele), se atestă un singur lucru, că în acea societate, este ceva putred, că diplomația a eșuat, fiindcă au fost puse în funcții pile și nu oameni competenți, capabili să obțină în acte angajamente de la vecini atât de puternici, precum rușii.

Consider că, pentru moment, soluția stopării acestei avalanșe de trupe, către, poate, un continent întreg, este necesară bip bip bip. De ce să fie în pericol o planetă, pentru o țară, mai ales că popoarele care se înfruntă sunt rude apropiate. Totuși, dragoste cu de-a sila nu se poate.

(Va urma)

La unul dintre testele pe care le-am dat tinerilor mei, exista un fragment din Jurnalul lui Mihail Sebastian, despre întâlnirile pe care le avea cu Ionel Teodoreanu, cum discutau despre planurile lor literare și despre manuscrisele la care încă lucrau; cea care se insinua între ei, era doamna Teodoreanu, care le oferea câte o ceașcă de cafea neagră.

Le-am ilustrat și eu tinerilor din fața mea cum un personaj din Jurnal, respectiv doamna Maria Teodoreanu, a ieșit din mijlocul paginilor, în viața cotidiană: amicul meu, regretatul Jean Băileșteanu, prozator de mare talent, îmi povestea, într-un drum pe care l-am făcut împreună, cum a luat legătura cu doamna Teodoreanu, după anul 1990, pentru a-i vinde lui, care era și patron de editură, drepturile de autor asupra unor opere de succes semnate de Ionel Teodoreanu. Întrucât a ezitat, nu știu exact motivele, demersul nu s-a finalizat la timp, iar când Jean a fost mai hotărât, doamna (care a supraviețuit soțului mai bine de patruzeci de ani) a decedat, la venerabila vârstă de nouăzeci și opt de ani.

Cu alte cuvinte, Ionel Teodoreanu a murit în plin proletcultism, poate marginalizat, în timp ce soția lui a prins și anii de după Revoluția din 1989 și a stat de vorbă, într-un context particular, cu unul dintre bunii mei amici, Jean Băileșteanu. Legătura pe care Jean a încercat-o cu istoria însăși mi s-a părut incredibilă. Nu mă așteptam ca, în anii nouăzeci, să mai existe personaje de fală ale perioadei interbelice și, în plus, să fie în comunicare directă cu oameni din anturajul meu, iar eu să am ocazia de a prezenta circumstanțe de pomină, cum acele nume, apărute în textele pentru examenele naționale, au avut gură să vorbească unor contemporani de-ai mei.