*Scriere memorialistică de sertar

18 noiembrie (1 decembrie), 1918

Suntem în Alba Iulia. De aici
a venit cu mine Zaharie Cuparescu. Peste noapte am dormit la
un țăran sărac, cu preotul Oprean din Soborșiu și învățătorul
Bala din Pojoga122. În mica chilie ce o avea, am dormit 15 inși
cu familia lui cu tot.
Dimineața ne sculăm și mergem la biserica protopopească.
Acolo, lume multă, încât nu poți străbate nici până la ușă. Cântă
corul din Sibiu. Servesc episcopii greco-ortodocși români. Ioan
I Papp al Aradului și dr Miron E Cristea al Caransebeșului. În
loc de priceasnă, se cântă Marșul legionarului român, iar la „Fie
numele Domnului”: Deșteaptă-te române. Acesta a fost cântat
de întreg poporul. Mulți plângeau de emoționați.
De aici ne îndreptăm spre hotelul „Hungaria”, unde era lume
multă adunată. Veneau sătenii cete-cete, cu inscripția comunei și
cu drapele în frunte. Preoții satelor în frunte, și după ei, poporul,
în rânduri de câte 4. Un ofițer călare pe un cal alb dă ordinul de
a se înșirui comunele, ca să poate pleca spre locul adunării. Toți
se supun. Când admiram însuflețirea mare și ordinea exemplară,
apare înainte-mi o doamnă bătrână, dar încă în putere. Preotul
Ognean mi-o recomandă. Era mama poetului Goga. Ne dăm la
vorbe. Ea începe a plânge.

• De ce plângi, doamnă?, o întreb eu.
• Cum să nu plâng, când văd atâta lume însuflețită și când îmi
  aduc aminte de ce am suferit cât am fost internată la Ruszt123. Și
  acum, iată, suntem liberi, putem cânta ce vrem, putem aclama
  pe cine vrem. Dar Ocatvianul meu oare unde va fi? Mult va fi
  suferit el! cât a trebuit să se lupte ca să poată ajunge la Paris!
• Va fi liniștit, mângâiat în sufletul lui, doamnă, zic eu, de
  ceea ce a făcut.
• Da, părinte, acolo a fost locul lui, îmi răspunde, și înceată
  lacrimile. M-aș bucura măcar pe Eugen să-l pot întâlni azi.
  Ne despărțim.
  Se zice că s-a întâlnit cu Eugen, dar eu n-am mai văzut-o în
  ziua de azi.
  Ca cititorul să înțeleagă cine e Octavian și Eugen, iată scriu
  aici: sunt copii de preot din Rășinari, care a murit de mult.
  Mama, văduvă i-a crescut. Cel mai mare, Octavian Goga, e
  poet. În 1910 a primit candidatura de deputat în cercul Chișineu,
  dar n-a reușit, căci teroarea din partea guvernului unguresc de
  pe acele vremuri a fost prea mare. E autorul mai multor poezii,
  cari descriu durerea ce apasă sufletul românesc sub domnia
  ungurească: Ne cheamă pământul, Poezii, acestea sunt poezii;
  Domnul notar, dramă scrisă după alegerile din 1910, descriind
  pe notarul de sub domnia ungurească, fie român, fie ungur, totuna. Însemnările unui trecător, un volum de niște scrieri politice, cari au apărut în „Tribuna” și în alte ziare din Ardeal. În 1914, când a izbucnit războiul, a trecut în România, de unde până azi nu s-a reîntors. Se zice că de atunci a mai scris poezii, dar noi nu le cunoaștem, că de atunci până azi nimic n-am putut primi din România. Pentru ce a mers el în România? A avut încă un tovarăș, V. Lucaciu, care încă e aprig luptător al românilor. Ambii s-au dus ca să informeze străinătatea despre stările românilor de aici. Au cutreierat toate țările Antantei, ba și în America au ajuns. Urmarea a fost că noi, românii, am câștigata simpatia tuturor puterilor Antantei, ba chiar și a Americei. Rezultatul acestei simpatii este adunarea de azi, din Alba Iulia, unde se vor spune dorințele românilor, cari dorințe vor fi sprijinite de toți și la pertractările de pace se vor alătura toți românii la România. Acesta e Octavian, pe care îl deplânge mamă-sa. Eugen e fratele mai mic al lui Octavian. Înainte de izbucnirea războiului din 1914, a fost student la „Tehnică”. După izbucnirea războiului, a trecut și el în România și s-a înrolat în armata română. Au trecut mai mulți, așa se zice, că vreo 40 – 50 de mii. Aceștia toți sunt azi în armata română, pe cari acum îi așteptăm să vină la noi, să ne elibereze de tot jugul unguresc. Activitatea publică a lui Eugen n-o cunosc, dar la tot cazul că simte întocmai ca și fratele său. Bătrâna cu care am avut convorbirea a fost mama acestor doi. Atât despre aceasta.

Avangarda este un subiect la modă, cu atât mai mult cu cât una dintre cauzele apariției acestei mișcări culturale a reprezentat-o intenția scriitorilor și a artiștilor, care s-au revendicat de la cutumele acesteia, de a se opune germenilor și chiar războiului în sine, printr-o nouă formulă de exprimare estetică (lipsită de bariere diverse și cât mai aproape de vocea interioară a creatorilor). De-a lungul anilor, criticul de artă craiovean, Cătălin Davidescu, a glosat pe marginea impactului avangardei, asupra societății, dar studiile de amploare sunt strânse în lucrarea Picto Avangarda (Editura Muzeul Național de Artă Contemporană, București, 2021), al cărei titlu anunță domeniile vizate de autor, artele plastice și literatura, lista celor antologați fiind semnificativă: Artur Segal, Marcel Janco, Grégoire Michonze, Dimitrie Vârbănescu, Ilarie Voronca, Jacques Hérold, Sașa Pană, Dolfi Trost, Gellu Naum, Gherasim Luca, Sandu Darie și Génica Athanasiou. Scopul primordial al acestei lucrări este aceea de a atrage atenția asupra importanței operelor celor menționați mai sus. De exemplu, despre primul dintre ei, Artur Segal, artist reevaluat în cele trei dimensiuni ale personalității lui, de artist, profesor și de teoretician al artei, Cătălin Davidescu mărturisește: „Cred că, la mai bine de o jumătate de secol de la dispariția lui, o atare reevaluare se impune”, întrucât „în rest, terenul este virgin. Iar încercarea de a contura această schiță de portret am făcut-o mai ales din dorința de a reliefa ceea ce nu s-a accentuat în studiile precedente, filiera românească”. Această tendință este menținută și în privința celorlalte nume. Astfel, pictorul Marcel Iancu, una dintre personalitățile românești de talie universală, este prezentat în lumina unor cicluri vag cunoscute, toate cu tematică erotică: primul, realizat între anii 1930 -1940, conține „aproximativ douăzeci de lucrări, desene în tuș”, cel de-al doilea ciclu de desene mai elaborate („fiecare piesă este în tuș și ulterior colorată cu creioane sau în acuarelă”) „a fost făcut în Israel, posibil în anii 50”, iar cele de-al treilea, datat „ca fiind din perioada anilor 60 – 70”, comportă „același tip de compoziție, conturată în hașură”. Pentru a sublinia importanța operei lui Marcel Iancu, i se consacră și un capitol distinct, intitulat Marcel Iancu – Un visionnaire de L’art Moderne. Un portret subiectiv și încheiat cu această idee: „Creația acestui artist de stirpe renascentistă a avut un impact major asupra artei, dar și a culturii românești din prima jumătate a secolului al XX-lea, constituind un factor decisiv care a impus schimbarea de canon”. Cătălin Davidescu face dese confesiuni privind modul în care a interacționat cu numele artiștilor catalogați. Unul dintre aceștia, despre care a fost inspirat să scrie, trecând „pe Rue du Temple, la Paris, în iarna lui 2002”, a fost cel al lui Grégoire Michonze, pictor avangardist, căruia i se organizase o expoziție despre care s-ar fi putut spune că este ireproșabilă, dacă ar fi „beneficiat de un catalog științific”. Corespondența dintre cele două arte, literatura și pictura, devine laitmotivul paginilor despre poeții Ilarie Voronca, Sașa Pană, Gherasim Luca sau Gellu Naum, care sunt relevați în conformitate cu maniera în care au fost imortalizați pe pânză, de către artiștii plastici. Deși nu a fost un răsfățat al criticii și istoriei literare, totuși Sașa Pană (pseudonim al medicului militar, Alexandru Bidner) s-a bucurat de numeroase portretizări, din partea graficienilor Victor Brauner, Marcel Iancu, Iosif Ross, Max Blecher (prozator modern), Filip Brunea-Fox, Petru Vintilă și chiar Miron Radu Paraschivescu (poet).

Cu această lucrare voluminoasă și de interes cultural, Cătălin Davidescu prinde, în unghiuri noi, opera marilor nume ale artei plastice avangardiste – mai mult, el reconstituie „întreg acest peisaj, în care avangarda și reflexul ei târziu coexistă”, după cum observă Cristian – Robert Velescu, în Prefață.