Hopul de aseară m-a redus pe mine, Aristotel (cel dăruit metafizicii), unei situații noi, de a analiza și compara vârfurile unor lumi oarecum diferite și nu aș fi vrut să mă înstrăinez eu pe mine însumi de cel care am fost până acum, fiindcă nu mi-ar fi proprii alte valori, dar…

Aseară, macedoneana mi-a dezvăluit cine este cu adevărat; deghizată într-o femeie simplă, care mi-a creat mereu sentimentul (convenabil, de altfel) că depinde de mine, de fapt, femeia mea face parte din elită.

-Mie ce îmi mai rămâne? am întrebat-o (și nu în glumă). Afrodita ești, educată și elegantă ești, înaltei clase aparții…

-Tu ești Aristotel al meu!

-De aceea, te urmăreau cei trei sute de spartani, fiindcă ei știau cine ești.

-S-au retras de pe listă, fiindcă le-am spus că inima mea îți aparține ție și au amuțit, când m-au văzut în brațele tale… Filosofez de la primele ore ale zilei.

-Nici filosofia nu-mi mai rămâne!

-Avându-mă pe mine, le stăpânești pe toate!

(Va urma)

Calul scapără de negru ce e.

În stânga, lângă plasa de mere,

bunicul își reglează urechile, astfel încât căciula,

nou cumpărată, dar foarte largă, să nu-i cadă pe ochi.

Să spunem că poartă pe cap o tentativă de oaie?

De aceea nu prea aude: i-a încărcat

behăitul nervos, scuturat de blană, timpanele.

Orice deget se poate erija într-un dirijor, lovind

în repezeală, cârlionții, aceștia răsună. Vor fi un cor.

Și tata începe să cânte. Solist principal.

Pun frâu lunii.